Ei sunt propriii lor judecători
Dacă ne-am exercitat credința în Isus Hristos, am făcut legăminte cu Dumnezeu și le-am ținut și ne-am pocăit de păcatele noastre, scaunul de judecată va fi plăcut.
Cartea lui Mormon se încheie cu invitații pline de inspirație, de la profetul Moroni, de a „[veni] la Hristos”, a ne „[perfecționa în] El”, a ne „[lepăda] de orice necredință” și de a-L „iubi pe Dumnezeu cu toată puterea, mintea și tăria [noastră]”. În mod interesant, ultima frază a îndrumărilor sale prevestește atât învierea, cât și judecata finală.
El a spus: „În curând mă duc să mă odihnesc în paradisul lui Dumnezeu până când spiritul și trupul meu se vor reuni iarăși și eu voi fi adus triumfător prin aer ca să vă întâlnesc pe voi înaintea scaunului plăcut de judecată al marelui Iehova, Judecătorul Veșnic al celor vii, precum și al celor morți”.
Mă intrigă modul în care Moroni a folosit cuvântul „plăcut” pentru a descrie judecata finală. Alți profeți din Cartea lui Mormon descriu, de asemenea, judecata ca fiind o „zi glorioasă” și una pe care trebuie să o „[așteptăm] cu ochiul credinței”. Totuși, deseori, când ne gândim la ziua judecății, ne vin în minte alte descrieri făcute de profeți, cum ar fi „rușine și vinovăție îngrozitoare”, „frică și spaimă” și „nefericire fără de sfârșit”.
Cred că acest contrast puternic de limbaj indică faptul că doctrina lui Hristos le-a permis lui Moroni și altor profeți să prevestească acea zi măreață cu nerăbdare și speranță, în loc de teama despre care au avertizat pentru cei care nu sunt pregătiți spiritual. Ce a înțeles Moroni iar dumneavoastră și cu mine trebuie să învățăm?
Mă rog ca Duhul Sfânt să ne ajute în timp ce analizăm planul fericirii și al milei întocmit de Tatăl Ceresc, rolul ispășitor al Salvatorului în planul Tatălui și cum vom fi „[răspunzători] pentru propriile păcate în ziua judecății”.
Planul fericirii întocmit de Tatăl
Scopurile principale ale planului Tatălui sunt de a oferi copiilor Săi de spirit ocazii de a primi un trup fizic, de a învăța „să deosebească binele de rău” prin intermediul experienței reprezentate de viața muritoare, de a crește spiritual și de a progresa etern.
Ceea ce Doctrină și legăminte numește ca fiind „libertatea morală de a alege” este elementul central în planul lui Dumnezeu de a realiza nemurirea și viața eternă a fiilor și fiicelor Sale. Acest principiu esențial este descris în scripturi și ca libertatea de a alege și libertatea de a alege și de a acționa.
Expresia „libertate morală de a alege” este instructivă. Printre sinonimele cuvântului „moral” se numără „bun”, „cinstit” și „virtuos”. Printre sinonimele expresiei „libertate de a alege” se numără „acțiune”, „activitate” și „muncă”. Așadar, „libertatea morală de a alege” poate fi înțeleasă ca fiind capacitatea și privilegiul de a alege și de a acționa noi înșine în moduri care sunt bune, cinstite, virtuoase și adevărate.
Creațiile lui Dumnezeu includ atât „[lucruri] care [acționează], cât și [lucruri] asupra cărora să se [acționeze]”. Iar libertatea morală de a alege este „puterea de a acționa independent” desemnată de Divinitate care ne conferă, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, capacitatea de a deveni persoane independente care acționează și de a nu fi niște simple obiecte asupra cărora se acționează.
Pământul a fost creat ca loc în care copiii Tatălui Ceresc să poată fi puși la încercare pentru a se vedea dacă ei vor face „toate lucrurile pe care Domnul, Dumnezeul lor, le va porunci lor”. Scopul principal al creării și al existenței noastre în viața muritoare este de a ne oferi ocazia de a acționa și de a deveni ceea ce ne invită Domnul să devenim.
Domnul l-a instruit pe Enoh:
„Privește-i pe aceștia care sunt frații tăi; ei sunt opera mâinilor Mele și Eu le-am dat lor cunoașterea lor, în ziua în care i-am creat; și în Grădina Edenului, Eu i-am dat omului libertatea lui de a alege;
Și fraților tăi le-am spus și, de asemenea, le-am dat porunca să se iubească unul pe altul și să Mă [aleagă] pe Mine, Tatăl lor”.
Scopurile fundamentale ale exercitării libertății de a alege sunt să ne iubim unii pe alții și să-L alegem pe Dumnezeu. Iar aceste două scopuri se aliniază exact la primele două mari porunci de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul nostru și de a ne iubi aproapele ca pe noi înșine.
Să ne gândim că ni se poruncește – nu suntem doar avertizați sau sfătuiți, ci ni se poruncește – să ne folosim libertatea de a alege pentru a ne iubi unii pe alții și pentru a-L alege pe Dumnezeu. Permiteți-mi să sugerez că, în scripturi, cuvântul descriptiv „morală” nu este doar un adjectiv, ci poate fi și o directivă divină cu privire la modul în care ar trebui să ne folosim libertatea de a alege.
Un cunoscut imn este intitulat „Alege ce e drept” dintr-un anumit motiv. Nu am fost binecuvântați cu libertatea morală de a alege pentru a face orice dorim oricând ne dorim. Ci, potrivit planului Tatălui, am primit libertatea morală de a alege pentru a căuta adevărul etern și a acționa potrivit lui. Având puterea de a „[acționa] prin [noi înșine]”, trebuie să ne implicăm cu sârguință în cauze bune, „să [facem] multe lucruri de bunăvoie, și să [realizăm] multă dreptate”.
Importanța eternă a libertății morale de a alege este subliniată în relatarea scripturală despre consiliul din viața premuritoare. Lucifer s-a răzvrătit împotriva planului Tatălui pentru copiii Săi și a căutat să distrugă puterea de a acționa independent. În mod semnificativ, sfidarea diavolului s-a concentrat direct asupra principiului libertății morale de a alege.
Dumnezeu a explicat: „De aceea, pentru că Satana s-a revoltat împotriva Mea și a căutat să distrugă libertatea de a alege a omului… am făcut ca el să fie alungat”.
Planul egoist al dușmanului era să-i deposedeze pe copiii lui Dumnezeu de capacitatea de a acționa independent în neprihănire. Intenția lui era să facă din copiii Tatălui Ceresc niște obiecte asupra cărora să se poată doar acționa.
Să facem și să devenim
Președintele Dallin H. Oaks a subliniat că Evanghelia lui Isus Hristos ne invită atât să cunoaștem ceva, cât și să devenim ceva prin exercitarea neprihănită a libertății morale de a alege. Dânsul a spus:
„Multe versete din Biblie și din zilele noastre vorbesc despre o judecată finală la care toate persoanele vor fi răsplătite după faptele sau lucrările lor ori după dorințele inimii lor. Dar alte versete detaliază acest lucru referindu-se la faptul că vom fi judecați după starea pe care am dobândit-o.
Profetul Nefi descrie judecata finală din perspectiva a ceea ce am devenit: «Iar dacă faptele lor au fost necurate, atunci ei sunt necurați; iar dacă ei sunt necurați, ei nu pot să locuiască în împărăția lui Dumnezeu» (1 Nefi 15:33; subliniere adăugată). Moroni declară: «Cel [care este] întinat va fi încă întinat; iar acela care este drept va fi încă drept» (Mormon 9:14; subliniere adăugată).”
Președintele Oaks a continuat: „Din astfel de învățături, concluzionăm că judecata finală nu este doar o evaluare a totalului de fapte bune și de fapte rele – a ceea ce am făcut. Este o constatare a efectului final al faptelor și gândurilor noastre – a ceea ce am devenit”.
Ispășirea Salvatorului
Doar faptele și dorințele noastre nu ne pot salva și nu o vor face. „După ce am făcut tot posibilul”, suntem împăcați cu Dumnezeu numai prin mila și harul disponibile prin sacrificiul ispășitor infinit și etern al Salvatorului.
Alma a declarat: „Începeți să credeți în Fiul lui Dumnezeu, în faptul că El va veni ca să mântuiască poporul Său și că El va suferi și va muri ca să ispășească pentru păcatele lor; și că El Se va ridica iarăși din morți, ceea ce va face să se înfăptuiască învierea pentru ca toți oamenii să stea în fața Lui ca să fie judecați în ultima zi de judecată, după faptele lor”.
„Noi credem că, prin ispășirea lui Hristos, întreaga omenire poate fi salvată prin supunere față de legile și rânduielile Evangheliei.” Cât de recunoscători ar trebui să fim pentru că păcatele și faptele noastre ticăloase nu vor sta ca mărturie împotriva noastră dacă ne „[naștem cu adevărat] din nou”, ne exercităm credința în Mântuitor, ne pocăim cu „sinceritatea inimii” și „cu [intenție] adevărată” și „[îndurăm] până la sfârșit”!
Frica de Dumnezeu
Mulți dintre noi ne-am putea aștepta ca înfățișarea noastră înaintea scaunului de judecată al Judecătorului Veșnic să fie asemănătoare unei înfățișări într-un tribunal lumesc. Un judecător va prezida. Vor fi prezentate probe. Se va pronunța un verdict. Și, probabil, vom fi nesiguri și temători până când vom afla rezultatul final. Însă, eu cred că o astfel de caracterizare este inexactă.
Diferită de frica din viața muritoare de care avem parte deseori, dar asociată cu ea, este ceea ce scripturile descriu ca fiind „frica de Dumnezeu” sau „frica de Domnul”. Spre deosebire de frica lumească, cea care creează panică și anxietate, frica de Dumnezeu ne aduce pace, siguranță și încredere în viață.
Frica dreaptă cuprinde un sentiment profund de pioșenie și evlavie față de Domnul Isus Hristos, supunere față de poruncile Sale, așteptarea judecății finale și dreptatea înfăptuită de mâna Sa. Frica de Dumnezeu rezultă dintr-o înțelegere corectă a naturii divine și a misiunii Mântuitorului, din dorința de a ne supune voia voii Sale și din cunoașterea faptului că fiecare bărbat și femeie vor răspunde pentru dorințele, gândurile, cuvintele și faptele din viața lor muritoare în ziua judecății.
Frica de Dumnezeu nu este o îngrijorare reținută față de venirea în prezența Sa pentru a fi judecat. Mai degrabă, este perspectiva de a conștientiza, în cele din urmă, despre noi înșine „[lucrurile] așa cum sunt ele într-adevăr” și „așa cum ele într-adevăr vor fi”.
Fiecare persoană care a trăit, care trăiește și care va trăi pe pământ „[va fi adusă] ca să stea înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu să fie [judecată] de către El după faptele [ei], fie că ele sunt bune sau fie că ele sunt rele”.
Dacă dorințele noastre au fost îndreptate spre neprihănire și faptele noastre au fost bune – adică ne-am exercitat credința în Isus Hristos, am făcut legăminte cu Dumnezeu și le-am ținut și ne-am pocăit de păcatele noastre – atunci scaunul de judecată va fi plăcut. Așa cum a declarat Enos, vom „sta în fața [Mântuitorului]; atunci [vom] vedea fața Lui cu plăcere”. Și, în ultima zi, vom „[fi răsplătiți] pentru dreptate”.
Pe de altă parte, dacă dorințele noastre au fost îndreptate spre rău și faptele noastre au fost ticăloase, atunci scaunul de judecată va fi un motiv de groază. Vom avea „o cunoaștere desăvârșită”, o „amintire vie” și o „înțelegere vie a propriei [noastre] vinovății”. „Nu vom îndrăzni să privim în sus către Dumnezeul nostru; și vom fi foarte fericiți dacă vom putea porunci stâncilor și munților să se prăbușească asupra noastră ca să ne ascundă de prezența Lui.” Și, în ultima zi, vom „avea [noi] răsplata în rău”.
În definitiv, noi suntem propriii noștri judecători. Nimeni nu va trebui să ne spună unde să ne ducem. În prezența Domnului, vom recunoaște ceea ce am ales să devenim în viața muritoare și vom ști singuri unde va trebui să fim în eternitate.
Promisiune și mărturie
Înțelegerea faptului că judecata finală poate fi plăcută nu este o binecuvântare rezervată doar pentru Moroni.
Alma a descris binecuvântările promise disponibile fiecărui ucenic devotat al Salvatorului: El a spus:
„Înțelesul cuvântului restaurare este de a aduce iarăși înapoi rău pentru rău sau carnalul pentru carnal sau diabolicul pentru diabolic – bun pentru ceea ce este bun; drept pentru ceea ce este drept; corect pentru ceea ce este corect; milos pentru ceea ce este milos…
Acționează just, judecă drept și fă bine tot timpul; și dacă tu faci toate aceste lucruri, atunci îți vei primi răsplata; da, tu vei avea mila restaurată iarăși pentru tine; tu vei avea dreptatea restaurată, iarăși, pentru tine; tu vei avea o judecată dreaptă restaurată iarăși pentru tine; și tu vei avea binele iarăși ca răsplată”.
Cu bucurie, depun mărturie că Isus Hristos este Salvatorul nostru viu. Promisiunea lui Alma este adevărată și valabilă pentru dumneavoastră și pentru mine – astăzi, mâine și pentru toată eternitatea. Eu depun astfel mărturie în numele sacru al Domnului Isus Hristos, amin.