Să ne încurajăm unii pe alții

Recent, am citit despre o experiență care m-a impresionat profund. S-a întâmplat la Campionatul Național de Atletism din S.U.A. - o competiție pentru seniori.

Unul dintre participanții la proba de 1.500 de metri era Orville Rogers, în vârstă de 100 de ani. Autorul scrie:

„Când s-a tras cu pistolul de start, alergătorii au pornit, iar Orville s-a stabilit imediat pe ultimul loc, unde a și rămas singur toată cursa, târându-și picioarele foarte încet. [Când] ultimul alergător, în afară de Orville, a terminat, Orville mai avea încă două ture și jumătate de parcurs. Aproape 3.000 de spectatori stăteau liniștiți și îl priveau cum își croia încet drum pe pistă – cu totul singur, într-o tăcere incomodă.

[Dar], când și-a început ultima tură, mulțimea s-a ridicat în picioare, aplaudând și încurajându-l. Când a ajuns pe ultima sută de metri, mulțimea vuia. Cu încurajările însuflețitoare a mii de spectatori, Orville și-a folosit ultimele rezerve de energie. Mulțimea a izbucnit de bucurie când a trecut linia de sosire și a fost îmbrățișat de ceilalți concurenți. Orville a făcut cu mâna mulțimii, cu umilință și recunoștință, și a ieșit de pe pistă cu noii săi prieteni”.

Aceasta era a cincea cursă a competiției pentru Orville, iar în toate celelalte evenimente ocupase tot ultimul loc. Unii ar fi putut fi tentați să-l judece pe Orville, gândindu-se că nici măcar nu ar fi trebuit să concureze la vârsta lui – că locul lui nu era pe pistă pentru că a prelungit mult evenimentele proprii pentru toți ceilalți.

Dar, chiar dacă a terminat întotdeauna ultimul, Orville a doborât cinci recorduri mondiale în acea zi. Niciunul dintre cei care îl urmăreau alergând nu ar fi crezut că așa ceva este posibil, dar nici spectatorii și nici ceilalți concurenți nu erau arbitri. Orville nu a încălcat nicio regulă, iar oficialii nu au coborât niciun standard. El a alergat în aceeași cursă și a îndeplinit aceleași cerințe ca toți ceilalți concurenți. Dar nivelul de dificultate pentru el – dat în acest caz de vârsta și de capacitatea fizică limitată – a fost luat în considerare când a fost plasat în divizia de vârstă peste 100 de ani. Și în acea divizie, el a doborât cinci recorduri mondiale.

Așa cum Orville a avut nevoie de mult curaj pentru a păși de fiecare dată pe acea pistă, tot așa unii dintre surorile și frații noștri au nevoie de mult curaj să pășească în arena vieții în fiecare zi, știind că pot fi judecați pe nedrept, deși fac tot ce pot și înfruntă obstacole intimidante, pentru a-L urma pe Salvator și a-și onora legămintele făcute cu El.

Indiferent unde trăim în lume, indiferent de vârstă, este o nevoie esențială pentru toți să avem sentimentul de apartenență, să simțim că oamenii ne vor lângă ei și că au nevoie de noi și că viețile noastre au scop și sens, indiferent de circumstanțele sau limitările noastre.

În ultima tură a cursei, mulțimea l-a aclamat copleșitor pe Orville, dându-i puterea de a continua. Nu a contat că a ajuns ultimul. Pentru participanți și mulțime, era mult mai mult decât o competiție. În multe feluri, acesta a fost un exemplu minunat al dragostei Salvatorului în acțiune. Concurenții și spectatorii s-au bucurat împreună.

Asemenea Campionatului de Atletism, congregațiile și familiile noastre pot fi locuri de adunare în care ne încurajăm unii pe alții – comunități de oameni care au făcut legăminte și care sunt motivați să se slujească unii pe alții datorită dragostei lui Hristos – ajutându-ne unul pe celălalt să biruim orice încercare cu care ne confruntăm, oferindu-ne tărie și încurajare fără să ne judecăm. Avem nevoie unii de alții. Puterea divină vine din unitate, de aceea este Satana hotărât să ne dezbine.

Din păcate, pentru unii dintre noi poate fi greu să mergem la biserică uneori, din multe motive diferite. De exemplu, pentru cineva care se luptă cu întrebări despre credință sau cineva care suferă de anxietate socială ori depresie. Poate pentru cineva din altă țară, de altă rasă sau cineva cu experiențe de viață sau perspective diferite și care poate simte că nu se încadrează în tipare. Poate chiar pentru părinții nedormiți și suprasolicitați emoțional care au bebeluși și copii mici sau pentru o persoană necăsătorită care face parte dintr-o congregație plină de cupluri și familii. Poate pentru cineva care își adună curajul să se întoarcă după ani de absență sau cineva cu un sentiment sâcâitor că, pur și simplu, nu se ridică la înălțimea așteptărilor și că locul său nu va fi niciodată aici.

Președintele Russell M. Nelson a spus: „Dacă un cuplu din episcopia dumneavoastră divorțează sau un tânăr misionar se întoarce acasă mai devreme sau un adolescent se îndoiește de mărturia sa, ei nu au nevoie de judecata dumneavoastră. Ei trebuie să simtă dragostea pură a lui Isus Hristos reflectată în cuvintele și faptele dumneavoastră”.

Experiența noastră la biserică este menită să înlesnească legăturile vitale cu Domnul și dintre noi, care sunt atât de necesare pentru buna noastră stare spirituală și emoțională. Inerentă legămintelor pe care le facem cu Dumnezeu, începând cu botezul, este responsabilitatea noastră de a ne iubi și de a avea grijă unii de alții ca membri ai familiei lui Dumnezeu, membri ai trupului lui Hristos, și nu doar pentru a bifa ceva de pe o listă cu lucruri de făcut.

Dragostea și grija asemănătoare celor ale lui Hristos sunt mai înalte și mai sfinte. Dragostea pură a lui Hristos este caritatea. Cum a spus președintele Nelson, „Caritatea ne motivează să «[purtăm] greutățile unul altuia»[Mosia 18:8], nu să ne împovărăm unii pe alții”.

Salvatorul a spus: „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții”. Iar președintele Nelson a adăugat: „Caritatea este caracteristica principală a unui adevărat ucenic al lui Isus Hristos”. „Mesajul Salvatorului este clar: ucenicii Săi adevărați clădesc, înalță, încurajează, conving și inspiră… Modul în care vorbim cu alții… contează cu adevărat”.

Învățătura Salvatorului despre aceasta este foarte simplă. Este rezumată în regula de aur: Faceți-le altora ceea ce doriți să vă facă și ei vouă. Puneți-vă în locul acelei persoane și tratați-o așa cum ați dori să fiți tratați dacă ați fi în locul ei.

Faptul de a-i trata pe alții cum i-ar trata Hristos nu se aplică doar membrilor familiilor și congregațiilor noastre. Îi include pe surorile noastre și frații noștri de alte credințe sau pe cei care nu au nicio religie. Îi include și pe frații noștri și surorile noastre din alte țări și culturi, precum și pe cei cu convingeri politice diferite. Cu toții facem parte din familia lui Dumnezeu, iar El Își iubește toți copiii. El dorește ca toți copiii Săi să-L iubească și, de asemenea, să se iubească unul pe altul..

Viața Salvatorului a fost un exemplu de dragoste, adunare și înălțare chiar și a celor pe care societatea i-a judecat ca fiind proscriși și necurați. Ni se poruncește să urmăm exemplul Său. Ne aflăm aici pentru a dezvolta calități asemănătoare celor ale lui Hristos și, în cele din urmă, pentru a deveni ca Salvatorul nostru. Evanghelia Sa nu este o Evanghelie a listelor cu lucruri de făcut; este o Evanghelie a devenirii – să devenim așa cum este El și să iubim așa cum iubește El. El vrea ca noi să devenim un popor ca Sionul.

Când mă apropiam de 30 de ani, am trecut printr-o perioadă de depresie profundă și, în acea perioadă, părea că realitatea existenței lui Dumnezeu a dispărut brusc. Nu pot explica pe deplin sentimentul, decât să spun că m-am simțit pierdută cu totul. Chiar de mică, am știut mereu că Tatăl meu din Cer era acolo și că puteam vorbi cu El. Dar, în aceea perioadă, nu mai știam dacă exista un Dumnezeu. Nu mi se mai întâmplase așa ceva în viața mea și simțeam că întreaga temelie mi se năruie.

Drept urmare, mi-a fost greu să merg la biserică. Mergeam doar pentru că, în parte, mi-era teamă să nu fiu etichetată drept „inactivă” sau „mai puțin credincioasă” și mi-era teamă să nu devin un proiect desemnat cuiva. Nevoia pe care o aveam cu adevărat în acea perioadă era să simt dragoste sinceră, înțelegere și sprijin, nu judecată, din partea celor din jurul meu.

Unele dintre presupunerile pe care mă temeam că oamenii le vor face despre mine le făcusem și eu despre alții când nu veneau în mod constant la biserică. Acea experiență personală dureroasă m-a învățat câteva lecții prețioase despre motivul pentru care ni s-a poruncit să nu ne judecăm unii pe alții în mod nedrept.

Există printre noi cei care suferă în tăcere, temându-se ca alții să le cunoască luptele ascunse pentru că nu știu care va fi reacția lor?

Numai Domnul cunoaște pe deplin nivelul real de dificultate cu care fiecare dintre noi alergăm în cursa vieții noastre – poverile, încercările și obstacolele cu care ne confruntăm și care, deseori, nu pot fi văzute de ceilalți. Doar El înțelege pe deplin rănile care schimbă vieți și traumele prin care au trecut unii dintre noi și care încă ne afectează în prezent.

De multe ori, noi înșine ne judecăm aspru, gândindu-ne că ar trebui să fim mult mai avansați în cursă. Numai Domnul ne cunoaște pe deplin limitele și capacitățile individuale și, datorită acestui lucru, El este Singurul pe deplin calificat să ne judece realizările.

Dragi surori și frați, să fim ca spectatorii din povestire și să ne încurajăm unii pe alții în călătoria uceniciei noastre, indiferent de circumstanțele noastre! Nu e nevoie să încălcăm reguli sau să coborâm standarde pentru a face aceasta. Aceasta este, de fapt, a doua cea mai mare poruncă – să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Și, cum a spus Salvatorul: „Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați… Mie mi le-ați făcut”, bune sau rele. El ne-a mai spus: „Dacă nu sunteți unul, nu sunteți ai Mei”.

Vor exista momente în viața fiecăruia dintre noi când vom fi cei care au nevoie de ajutor și încurajare. Să ne luăm acum angajamentul să facem mereu acest lucru unul pentru celălalt. Pe măsură ce facem aceasta, vom dezvolta o unitate sporită și Îi vom oferi Salvatorului spațiu pentru a-Și face lucrarea sacră de vindecare și transformare a fiecăruia dintre noi.

Pe cei care simțiți că ați rămas mult în urmă în această cursă a vieții, în această călătorie prin viața muritoare, vă rog să continuați. Numai Salvatorul poate judeca pe deplin unde ar trebui să vă aflați în acest moment, iar El este drept și plin de compasiune. El este Marele Arbitru al cursei vieții și singurul care înțelege pe deplin nivelul de dificultate cu care alergați, mergeți sau vă târâți picioarele. El va ține cont de limitările, de capacitatea, de experiențele de viață și de poverile ascunse pe care le purtați, precum și de dorințele inimii dumneavoastră. Poate că și dumneavoastră stabiliți, de fapt, recorduri mondiale simbolice. Vă rog să nu vă pierdeți speranța. Vă rog să continuați! Vă rog să rămâneți! Locul dumneavoastră este aici! Domnul are nevoie de dumneavoastră și noi avem nevoie de dumneavoastră!

Oriunde trăiți în lume, oricât de departe ar fi, vă rog să vă amintiți mereu că Tatăl dumneavoastră din Cer și Salvatorul dumneavoastră vă cunosc în întregime și vă iubesc în mod desăvârșit. Ei nu vă uită niciodată. Ei vor să vă aducă acasă.

Concentrați-vă asupra Salvatorului. El este bara dumneavoastră de fier. Nu vă desprindeți de El. Depun mărturie că El trăiește și că puteți avea încredere în El. Depun mărturie, de asemenea, că El vă încurajează.

Mă rog ca noi toți să urmăm exemplul Salvatorului și să ne încurajăm unii pe alții, în numele lui Isus Hristos, amin.