Simplitate în Hristos

În urmă cu treizeci și trei de ani, am primit chemarea de a sluji în calitate de misionar în misiunea Ogden, Utah. Desigur, deoarece veneam din Europa, unele tradiții locale din Utah, precum „gelatină verde cu morcovi” și „cartofi serviți la ceremonii funerare” au fost puțin neobișnuite!

Cu toate acestea, am fost profund impresionat de devotamentul și ucenicia multora dintre sfinți, de numărul mare de oameni care participau la adunările Bisericii și de amploarea programelor Bisericii care funcționau pe deplin. Când misiunea mea s-a încheiat, am vrut să mă asigur că bucuria pe care o simțeam și tăria spirituală și maturitatea pe care le observasem vor fi disponibile și pentru viitoarea mea familie. Eram hotărât să mă întorc repede să-mi trăiesc viața la „umbra dealurilor nepieritoare”.

Cu toate acestea, Domnul avea alte planuri. În prima mea duminică acasă, episcopul meu înțelept m-a chemat să slujesc în calitate de președinte al Tinerilor Băieți în episcopia noastră. Slujind acestui grup minunat de tineri băieți, am învățat repede că bucuria de a fi ucenic al lui Hristos are foarte puțin de-a face cu numărul de participanți la adunările Bisericii sau cu amploarea programelor.

Așadar, când m-am căsătorit cu frumoasa mea soție, Margret, am hotărât cu bucurie să rămânem în Europa și să ne întemeiem familia în țara noastră natală, Germania. Împreună am fost martori la ceea ce președintele Russell M. Nelson ne-a învățat cu mulți ani în urmă: „Bucuria pe care o simțim [are puțin de-a face cu circumstanțele vieții noastre], ea are de-a face în totalitate cu obiectivul principal al vieții noastre”. Dacă obiectivul vieții noastre este concentrat asupra lui Hristos și asupra mesajului Evangheliei Sale, putem avea parte de toate binecuvântările uceniciei, oriunde am trăi.

Totuși, într-o lume care este din ce în ce mai secularizată, complexă și confuză, cu mesaje și cerințe diferite și, deseori, contradictorii, cum putem evita ca ochii noștri să fie orbiți și inimile noastre împietrite și să rămânem concentrați asupra „[lucrurilor] clare și prețioase” ale Evangheliei lui Isus Hristos? Într-o perioadă de confuzie, apostolul Pavel le-a dat sfaturi importante sfinților din Corint, amintindu-le să se concentreze asupra „[simplității care este în] Hristos”.

Doctrina lui Hristos și legea Evangheliei sunt atât de simple, încât chiar și copiii mici le pot înțelege. Putem avea acces la puterea mântuitoare a lui Isus Hristos și putem primi toate binecuvântările spirituale pe care Tatăl nostru Ceresc le-a pregătit pentru noi, atunci când ne exercităm credința în Isus Hristos, ne pocăim, suntem botezați, suntem sfințiți prin darul Duhului Sfânt și îndurăm până la sfârșit. Președintele Nelson a descris această călătorie într-un mod atât de frumos, numind-o „cărarea legămintelor” și procesul de a deveni „ucenici devotați ai lui Isus Hristos”.

Dacă acest mesaj este atât de simplu, de ce pare adesea atât de greu să trăim potrivit legii lui Hristos și să urmăm exemplul Său? S-ar putea să interpretăm greșit simplitatea ca fiind ceva ușor de obținut, fără efort sau sârguință. A-L urma pe Hristos necesită efort constant și schimbare continuă. Noi trebuie să „[înlăturăm] omul firesc și [să devenim] ca un copil [mic]”. Aceasta include să ne „[încredem] în Domnul” și să renunțăm la lucruri complicate, așa cum fac copiii mici. Punerea în practică a doctrinei lui Hristos într-un mod simplificat și concentrat ne va ajuta să găsim bucurie în viața noastră de zi cu zi, ne va oferi îndrumare în chemările noastre, ne va oferi răspuns la unele dintre cele mai complexe întrebări ale vieții și ne va oferi tăria de a înfrunta cele mai mari încercări ale noastre.

Dar cum putem implementa în mod concret această simplitate în călătoria noastră de o viață ca ucenici ai lui Hristos? Președintele Nelson ne-a adus aminte să ne concentrăm asupra „[adevărului pur, a doctrinei pure și a revelației pure]” când căutăm să-L urmăm pe Salvator. Faptul de a ne întreba cu regularitate: „Ce ar dori Domnul Isus Hristos să fac?” ne oferă o îndrumare profundă. Faptul de a-I urma exemplul ne oferă o cale sigură prin incertitudine și o mână iubitoare și îndrumătoare pe care să o ținem zi de zi. El este Domnul Păcii și Păstorul cel Bun. El este Mângâietorul și Mântuitorul nostru. El este stânca noastră și refugiul nostru. El este un prieten – prietenul dumneavoastră și prietenul meu! El ne invită pe toți să-L iubim pe Dumnezeu, să ținem poruncile Sale și să ne iubim aproapele.

Când alegem să urmăm exemplul Său și mergem înainte având credință în Hristos, să acceptăm puterea ispășirii Sale și să ne amintim de legămintele noastre, dragostea ne umple inima, speranța și vindecarea ne ridică spiritul, iar amărăciunea și tristețea sunt înlocuite de recunoștință și răbdarea de a aștepta binecuvântările promise. Uneori, poate fi necesar să ne distanțăm de o situație nesănătoasă sau să căutăm ajutorul specialiștilor. Dar, în fiecare caz, punerea în practică a principiilor simple ale Evangheliei ne va ajuta să trecem prin încercările vieții în felul Domnului.

Uneori, subestimăm tăria pe care o primim prin fapte simple, cum ar fi rugăciunea, postul, studiul din scripturi, pocăința zilnică, luarea din împărtășanie în fiecare săptămână și faptul de a preaslăvi cu regularitate în casa Domnului. Dar, când recunoaștem că nu trebuie să facem „un lucru greu” și ne concentrăm asupra punerii în practică a doctrinei pure și simple, începem să vedem cum Evanghelia „funcționează minunat” pentru noi, chiar și în cele mai grele circumstanțe. Găsim tărie și „încredere înaintea lui Dumnezeu”, chiar și atunci când avem parte de durere. Vârstnicul M. Russell Ballard ne-a amintit de multe ori: „În această simplitate [vom] găsi [pace, bucurie și fericire]”.

Punerea în practică a simplității care este în Hristos ne face să acordăm prioritate oamenilor înaintea procedurilor și prioritate relațiilor eterne înaintea comportamentelor pe termen scurt. Ne concentrăm asupra „[lucrurilor] care contează cel mai mult” în lucrarea lui Dumnezeu de salvare și exaltare în loc să ne lăsăm prinși în gestionarea slujirii noastre. Ne eliberăm pentru a acorda prioritate lucrurilor pe care le putem face, în loc să fim împovărați de lucrurile pe care nu le putem face. Domnul ne amintește: „De aceea, nu obosiți de a face bine, deoarece voi puneți temelia unei mari lucrări. Și din lucrurile mici iese ceea ce este mare”. Ce încurajare puternică de a acționa cu simplitate și umilință, indiferent de circumstanțele noastre!

Bunica mea Marta Cziesla a fost un exemplu minunat în ceea ce privește faptul de a face „lucruri mici și simple” pentru a înfăptui lucruri mari. Noi îi spuneam cu drag Oma Cziesla. Oma a acceptat Evanghelia în micul sat Selbongen din Prusia de Est, împreună cu străbunica mea, în data de 30 mai 1926.

Marta Cziesla (dreapta) în ziua botezului ei.

Ea Îl iubea pe Domnul și Evanghelia Sa și era hotărâtă să țină legămintele pe care le făcuse. În anul 1930, s-a căsătorit cu bunicul meu, care nu era membru al Bisericii. În acel moment, a devenit imposibil pentru Oma să participe la adunările Bisericii, deoarece ferma bunicului meu era departe de cea mai apropiată congregație. Dar ea s-a concentrat pe ceea ce putea face. Oma a continuat să se roage, să citească din scripturi și să cânte cântecele Sionului.

Este posibil ca unii oameni să fi crezut că nu mai era activă în credința ei, dar acest lucru era departe de a fi adevărat. Când s-au născut mătușa mea și tatăl meu, fără a avea preoția acasă și fără adunări ale Bisericii sau acces la rânduieli în apropiere, ea a făcut din nou ce a putut și s-a concentrat asupra faptului de a-i învăța pe copiii ei „să se roage și să umble în dreptate înaintea Domnului”. Ea le-a citit din scripturi, a cântat împreună cu ei cântecele Sionului și, desigur, s-a rugat cu ei – în fiecare zi. O experiență a Bisericii concentrată în proporție de 100% asupra căminului.

În anul 1945, bunicul meu lupta în război departe de casă. Când dușmanii s-au apropiat de ferma lor, Oma și-a luat cei doi copii mici și și-a lăsat ferma iubită în urmă pentru a căuta refugiu într-un loc mai sigur. După o călătorie dificilă, în care viața le-a fost pusă în pericol, ei și-au găsit în cele din urmă refugiul în luna mai a anului 1945 în nordul Germaniei. Nu mai aveau nimic în afară de hainele de pe ei. Dar Oma a continuat ceea ce a putut să facă: s-a rugat cu copiii ei – în fiecare zi. Ea a cântat cu ei cântecele Sionului pe care le memorase – în fiecare zi.

Viața a fost extrem de grea și, timp de mulți ani, s-a concentrat doar asupra faptului de a se asigura că aveau mâncare pe masă. Dar în anul 1955, tatăl meu, pe atunci în vârstă de 17 ani, mergea la școala de meserii din orașul Rendsburg. A trecut pe lângă o clădire și a văzut un mic semn pe exterior pe care scria „Kirche Jesu Christi der Heiligen der Letzten Tage” – „Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă”. El s-a gândit: „Foarte interesant; aceasta este biserica mamei”. Astfel, când s-a întors acasă, i-a spus lui Oma că găsise biserica ei.

Vă puteți imagina cum s-a simțit după aproape 25 de ani în care nu a avut niciun contact cu Biserica. Ea era hotărâtă să meargă duminica următoare și l-a convins pe tatăl meu să o însoțească. Rendsburg se afla la mai bine de 32 de kilometri (20 de mile) distanță de micul sat în care locuiau. Dar acest lucru nu avea să o împiedice pe Oma să meargă la biserică. Duminica următoare, s-a urcat pe bicicletă împreună cu tatăl meu și au mers la biserică.

Când a început adunarea de împărtășanie, tata s-a așezat pe ultimul rând, sperând ca totul să se termine repede. Aceasta era biserica lui Oma, nu a lui. Ceea ce a văzut el nu a fost foarte încurajator: erau prezente doar câteva femei în vârstă și doi tineri misionari care conduceau efectiv toată adunarea. Dar, apoi, au început să cânte și au cântat cântecele Sionului pe care tatăl meu le ascultase de când era mic: „Veniți voi sfinți”, „Tatăl Meu”, „Laudă profetului”. Faptul că a auzit această mică turmă cântând cântecele Sionului pe care le știa din copilărie i-a străpuns inima și a știut imediat și fără nicio îndoială că Biserica este adevărată.

Prima adunare de împărtășanie la care a participat bunica mea după 25 de ani a fost adunarea în care tatăl meu a primit o confirmare personală despre veridicitatea Evangheliei restaurate a lui Isus Hristos. El a fost botezat trei săptămâni mai târziu, în data de 25 septembrie 1955, împreună cu bunicul și mătușa mea.

Au trecut mai bine de 70 de ani de la acea mică adunare de împărtășanie din Rendsburg. Mă gândesc adesea la Oma, la cum s-a simțit în acele nopți de singurătate, făcând lucrurile mici și simple pe care putea să le facă, cum ar fi să se roage, să citească și să cânte. În timp ce stau astăzi aici, în cadrul conferinței generale, și vorbesc despre Oma, hotărârea ei de a-și ține legămintele și de a se încrede în Domnul în pofida greutăților ei, îmi umple inima cu umilință și recunoștință – nu doar pentru ea, ci și pentru atât de mulți dintre sfinții noștri minunați din întreaga lume, care se concentrează asupra simplității în Hristos în circumstanțele lor grele, poate văzând puține schimbări acum, dar având încredere că lucruri mărețe se vor întâmpla într-o zi, în viitor.

Am învățat din proprie experiență că lucrurile mici și simple ale Evangheliei și faptul de a ne concentra cu credință asupra lui Hristos ne duc către adevărata bucurie, înfăptuiesc miracole foarte mari și ne dau încrederea că toate binecuvântările promise se vor împlini. Acest lucru este adevărat atât pentru dumneavoastră, cât și pentru mine. Vârstnicul Jeffrey R. Holland a spus: „Unele binecuvântări vin repede, altele târziu și unele nu vin decât în cer; dar, la cei care acceptă Evanghelia lui Isus Hristos, ele vin”. Despre aceasta, depun mărturie în numele lui Isus Hristos, amin.