Și acum văd

Cu dragoste neprefăcută, noi, toți, ne alăturăm omagiului adus de președintele Oaks cu ocazia decesului președintelui Russell M. Nelson. Și, cu aceeași măsură de dragoste și durere profundă, noi, toți, suntem conștienți de tragediile care au avut loc recent în Michigan și, aproape zilnic, în întreaga lume. Suntem conștienți de aceste lucruri având dragoste și încredere în Domnul Isus Hristos.

În al nouălea capitol din Ioan este consemnat momentul în care Isus și ucenicii Săi trec prin apropierea unui cerșetor orb din naștere. Aceasta i-a făcut pe ucenici să-I adreseze lui Isus mai multe întrebări religioase complexe cu privire la originea și transmiterea limitării acestui om. Învățătorul a răspuns făcând ceva foarte simplu și foarte surprinzător. A scuipat în pământ și a făcut un mic amestec de tină. Apoi, a pus acel amestec pe ochii bărbatului instruindu-l să se spele în scăldătoarea Siloamului. Toate aceste lucruri omul fără vedere le-a făcut supus și „s-a întors văzând”, ne spune scriptura. Cât de importante sunt dovezile, în comparație cu dorințele, argumentele sau chiar răutatea care se opun adevărului.

Ei bine, temându-se că acest miracol ar fi sporit și mai mult amenințarea pe care Isus o reprezenta deja pentru presupusa lor autoritate, dușmanii Salvatorului l-au confruntat pe omul care tocmai își căpătase vederea și i-au spus cu mânie: „Știm că [Isus] este un păcătos”. Omul a ascultat o clipă și, apoi, a spus: „Dacă este un păcătos, nu știu; [dar] eu una știu: că eram orb, și acum văd”.

Isus a atribuit primul înțeles al acestui dialog spunând ucenicilor Săi că totul s-a întâmplat „ca să se arate… lucrările lui Dumnezeu”. Aduceți-vă aminte că, de două ori în această relatare, acțiunea Salvatorului a fost numită „[ungerea]” ochilor orbului, acțiune care urma să fie încheiată prin spălare. Descrierea „să se arate… lucrările lui Dumnezeu” ar putea sugera înfăptuirea unei rânduieli.

Un alt adevăr care este evident aici sunt instrumentele pe care Creatorul cerului și al pământului și a tot ceea ce este în ele și pe ele le-a folosit pentru a oferi acest miracol: scuipat și o mână de pământ! Aceste ingrediente foarte neobișnuite demonstrează că Dumnezeu ne poate binecuvânta prin orice metodă alege. Asemenea lui Naaman care a refuzat să se scalde în râul Iordan sau copiilor lui Israel care au refuzat să se uite la șarpele de pe prăjină, cât de ușor ne este să respingem sursa mântuirii noastre pentru că ingredientele și instrumentele par jenant de simple!

Dar ne amintim, din Cartea lui Mormon, că unele lucruri sunt atât clare, cât și prețioase și că, înainte de nașterea lui Isus, s-a profețit că „El… [nu urma să aibă] nici frumusețe, nici strălucire ca să nu atragă privirile, și înfățișarea Lui [urma să nu aibă] nimic care să ne placă”. Cât de des Și-a trimis Dumnezeu mesajul măreț prin intermediul unei președinte a Societății de Alinare nou chemată și foarte neliniștită sau al unui băiat neînvățat de la o fermă din New York ori al unui misionar nou-nouț sau al unui prunc dintr-o iesle!

Așadar, ce se întâmplă dacă răspunsurile la rugăciunile noastre vin în moduri simple sau complicate? Suntem dornici să perseverăm, să continuăm să încercăm să trăim potrivit Evangheliei lui Hristos indiferent de cât de mult scuipat și tină este nevoie? S-ar putea să nu ne fie întotdeauna clar ce se face sau de ce și, din când în când, cu toții ne vom simți puțin ca acea soră în vârstă care a spus: „Doamne, ce zici de o binecuvântare care nu este deghizată?”.

Gândiți-vă la dovada unui alt adevăr, în legătură cu preoția sfântă. Documentând organizarea Bisericii de la jumătatea timpului, prima frază a lui Luca sună astfel: „Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi [și] le-a dat putere și stăpânire”, daruri care nu au fost acordate pe baza unor referințe impresionante și nici determinate de tradiție sau de dreptul întâiului născut. Ele nu sunt oferite de vreo facultate de teologie sau de vreun seminar teologic. Ele sunt conferite doar prin așezarea mâinilor de către cel pe care au fost așezate mâini autorizate, într-o succesiune neîntreruptă, până la sursa autorității divine, Domnul Isus Hristos.

Și, într-o biserică în care se înțelege darul reprezentat de milă, nu ar fi aceasta o altă dovadă minunată a veridicității acelei biserici să vedem cum aceste binecuvântări și legăminte ajung la rudele noastre decedate, la cei din familiile noastre care au trăit înaintea noastră? Ar trebui ei să fie pedepsiți pentru că nu au avut acces la Evanghelie sau pentru că s-au născut într-o perioadă sau într-un loc în care rânduielile și legămintele divine nu le-au fost disponibile? Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă are case sacre, dedicate Domnului, în care se înfăptuiește, în fiecare zi și seară, lucrarea de salvare, plină de milă, pentru aceste persoane decedate și care, de asemenea, oferă ocazii de preaslăvire și rânduieli pentru cei vii. Din câte știu, această dovadă anume a adevărului lui Dumnezeu, dragostea Sa universală pentru cei vii și cei morți nu este văzută nicăieri altundeva în lume – decât într-o singură biserică ce demonstrează adevărul în această privință: Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă.

Prima mea întâlnire cu dovezi reale ale adevărului care mi-au dat vederea și viața nu a avut loc cu tină sau în scăldătoarea Siloamului. Nu, instrumentul adevărului care mi-a adus vindecare de la Domnul a venit sub forma unor pagini dintr-o carte, da, Cartea lui Mormon: un alt testament al lui Isus Hristos! Afirmațiile din această carte au fost atacate și respinse de unii necredincioși, mânia lor având adesea aceeași virulență ca aceea a celor care i-au spus omului vindecat că nu era posibil să fi avut parte de ceea ce el știa că avusese parte.

Mi s-a imputat că mijloacele prin care a apărut această carte au fost impracticabile, de necrezut, jenante, chiar profane. Acesta este un limbaj dur din partea oricui pretinde că știe mijloacele prin care a apărut cartea, având în vedere că singura descriere oferită despre aceste mijloace este că a fost tradusă „prin darul și puterea lui Dumnezeu”. Atât! Aceasta este tot! Oricum, efectul pe care Cartea lui Mormon l-a avut în viața mea nu este mai puțin miraculos decât amestecul de scuipat și pământ pus pe ochii orbului. Ea a fost, pentru mine, o bară de siguranță pentru sufletul meu, o lumină revelatoare transcendentă și pătrunzătoare, o lumină pe calea pe care trebuie să merg când vin negurile de întuneric. Și, cu siguranță, ele au venit și, cu siguranță, vor veni.

Și, ținând cont de vederea pe care ea mi-a oferit-o asupra dragostei universale și harului mântuitor ale Salvatorului meu, vă împărtășesc mărturia mea, justificată aici, întrucât părinții celui tocmai binecuvântat au spus că fiul lor ar trebui ascultat pentru că era „în vârstă”. Ei bine, la fel sunt și eu! El era destul de în vârstă pentru a fi luat în serios – sugerau ei. Ei bine, la fel sunt și eu! Mai am două luni până când voi împlini 85 de ani. Am fost la un pas de moarte și m-am întors. Am cunoscut regi și profeți, președinți și apostoli. Cel mai bun lucru este că, uneori, am simțit din abundență Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu. Am încredere că mărturia mea va fi luată în considerare măcar într-o oarecare măsură în acest caz.

Acum, dragi frați și surori, am ajuns la convingerea deplină că Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă este adevărata restaurare a Bisericii din perioada Noului Testament – și chiar mai mult – deoarece nu aș putea nega dovezile acestei restaurări. De la acele prime experiențe, presupun că am avut o mie – zece mii? – de alte dovezi că ceea ce am spus astăzi este adevărat. Așadar, sunt încântat acum să mă alătur prietenului meu ghemuit pe străzile Ierusalimului, unde, cu glasul meu slăbit, cânt:

În numele lui Isus Hristos, amin.