Preaslăvirea

Una dintre cele mai obișnuite și importante forme de preaslăvire este aceea de a ne aduna într-un spațiu consacrat pentru a înfăptui acte de devoțiune. Domnul spune: „Și pentru ca să poți să te păstrezi mai neîntinat de lume, du-te la casa de rugăciuni și oferă sacramentele tale în ziua Mea sfântă”. Aceasta este, desigur, motivația noastră principală pentru care construim capele. Dar, dacă este necesar, un spațiu care nu este dedicat va fi suficient dacă îi putem atribui un anumit grad de sfințenie.

Cel mai important este ceea ce facem când ne adunăm în ziua Domnului. Desigur, ne îmbrăcăm cât de bine putem în funcție de posibilitățile noastre – nu extravagant, ci decent, într-un mod care să arate respectul și pioșenia noastră față de Divinitate. Conduita noastră este la fel de pioasă și plină de respect. Preaslăvim unindu-ne în rugăciune; preaslăvim cântând imnuri (nu doar ascultând, ci cântând imnurile); preaslăvim instruindu-ne și învățându-ne unii pe alții. Isus spune: „Amintește-ți că în acea zi, ziua Domnului, vei oferi Celui Preaînalt ofrandele [adică «darurile (tale)… constând în timp, talente sau resurse, în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui»] și sacramentele [tale], mărturisind păcatele tale fraților tăi și înaintea Domnului”. Ne adunăm laolaltă nu pentru a binedispune sau a fi binedispuși – cum ar fi de o trupă de muzică, de exemplu – ci pentru a ne aminti de El și pentru a fi „instruiți mult mai bine” în Evanghelia Sa.

În cadrul celei mai recente conferințe generale, vârstnicul Patrick Kearon ne-a amintit că „noi nu ne adunăm în ziua de sabat doar pentru a participa la adunarea de împărtășanie și a o bifa pe listă. Ne adunăm laolaltă pentru a preaslăvi. Există o diferență semnificativă între cele două. A participa înseamnă a fi prezent. Dar a preaslăvi înseamnă a-L preamări și a-L adora în mod intenționat pe Dumnezeul nostru într-un mod care ne transformă!”

Faptul de a dedica zilele de sabat Domnului și scopurilor Sale este în sine un act de preaslăvire. În urmă cu mai mulți ani, cel care atunci era vârstnicul Russell M. Nelson a spus: „Cum sfințim ziua de sabat? În tinerețe, am studiat lucrările altora care au făcut liste cu lucruri pe care să le facem și să nu le facem în ziua de sabat. Abia mai târziu am învățat din scripturi faptul că atitudinea și comportamentul meu din timpul zilei de sabat reprezintă un semn între mine și Tatăl meu Ceresc [vedeți Exodul 31:13; Ezechiel 20:12, 20]. Având această înțelegere, nu mai aveam nevoie de liste care să îmi spună ce să fac și să nu fac. Când am fost nevoit să decid dacă puteam face o anumită activitate în ziua de sabat, mă întrebam pur și simplu: «Ce semn doresc să Îi dau lui Dumnezeu?»”.

Preaslăvirea în ziua Domnului este marcată de concentrarea îndeosebi asupra mărețului sacrificiu ispășitor al lui Isus Hristos. Sărbătorim în mod corespunzător și special învierea Sa de Paște, dar și în fiecare săptămână pe măsură ce luăm din simbolurile împărtășaniei ale ispășirii Sale, inclusiv ale învierii Sale. Pentru cei care se pocăiesc, luarea din împărtășanie este punctul culminant al preaslăvirii în ziua de sabat.

Faptul de a preaslăvi împreună ca „[trup al] lui Hristos” are o putere și beneficii unice pe măsură ce ne învățăm, ne slujim și ne susținem unii pe alții. Este interesant faptul că un studiu recent a arătat că cei care consideră că viața lor spirituală este în întregime privată sunt mai puțin predispuși să acorde prioritate progresului spiritual sau să spună despre credința lor că este foarte importantă ori să petreacă timp, cu regularitate, pentru a-L preaslăvi pe Dumnezeu. În calitate de comunitate de sfinți, ne întărim unii pe alții în preaslăvire și credință.

Chiar și așa, nu trebuie să uităm actele zilnice de preaslăvire în care ne implicăm individual și acasă. Salvatorul ne amintește: „Cu toate acestea, jurămintele tale vor fi oferite în dreptate, în toate zilele și în orice moment”. O soră a remarcat cu înțelepciune: „Nu mă pot gândi la un mod mai profund de a-L preaslăvi pe Dumnezeu decât acela de a-i primi cu drag pe cei mici ai Săi în viața noastră, de a avea grijă de ei și de a-i învăța planul Său pentru ei”.

Alma și Amulec i-au învățat pe zoramiții cărora li s-a interzis să intre în sinagogile lor să-L preaslăvească pe Dumnezeu nu doar o dată pe săptămână, ci întotdeauna, și „în orice loc [s-ar] afla”. Ei au vorbit despre rugăciune ca formă de preaslăvire:

„Voi trebuie să vă revărsați sufletele în cămările voastre și în locurile voastre secrete și în pustiul vostru.

Da, iar atunci când voi nu-L implorați pe Domnul, lăsați-vă inimile să fie pline, îndreptate în rugăciune către El, fără întrerupere”.

Ei au vorbit, de asemenea, despre cercetarea scripturilor, depunerea mărturiei despre Hristos, înfăptuirea de fapte caritabile și slujire, primirea Duhului Sfânt și trăirea zilnică în recunoștință. Gândiți-vă la acest gând: „Trăirea zilnică în recunoștință”. Acesta duce la al doilea concept al meu –

Faptul de a simți și exprima recunoștință față de Dumnezeu este, de fapt, ceea ce oferă preaslăvirii un sentiment de reînnoire plin de bucurie, spre deosebire de a o considera doar o datorie în plus.

Adevărata preaslăvire înseamnă să-L iubim pe Dumnezeu și să ne supunem voia voinței Sale – cel mai prețios dar pe care îl putem oferi. Când a fost întrebat care era cea mai mare poruncă din lege, Isus a răspuns: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău”. El a numit-o, de asemenea, ca fiind prima poruncă.

Acesta a fost tiparul lui Isus de a-L preaslăvi pe Tatăl. Viața Sa și sacrificiul Său ispășitor au fost consacrate gloriei Tatălui. Cu emoție, ne amintim rugămintea sfâșietoare a lui Isus în mijlocul unei suferințe și al unui chin inimaginabile: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”.

Preaslăvirea înseamnă străduința de a urma acest exemplu perfect. Noi nu vom atinge perfecțiunea peste noapte depunând aceste eforturi, însă, dacă în fiecare zi, „[Îi oferim] ca jertfă o inimă frântă și un spirit smerit”, El ne va boteza din nou cu Spiritul Său și ne va umple cu harul Său.

În prima secțiune din Doctrină și legăminte, Domnul lansează următoarea acuzație la adresa lumii:

„Ei s-au abătut de la rânduielile Mele și au rupt legământul Meu nepieritor;

Ei nu Îl caută pe Domnul pentru a stabili dreptatea Sa, ci fiecare merge pe propriul său drum, după imaginea propriului său dumnezeu, a cărui imagine este asemănătoare lumii”.

Este bine să ne amintim exemplul reprezentat de cei trei tineri iudei, Hanania, Mișael și Azaria, care au fost duși robi în Babilon la scurt timp după ce Lehi și familia sa au părăsit Ierusalimul. Un oficiant babilonian le-a schimbat numele în Șadrac, Meșac și Abed-Nego. Mai târziu, când aceștia trei au refuzat să preaslăvească chipul făcut de împăratul Nebucadnețar, el a poruncit ca ei să fie aruncați într-un cuptor aprins, zicându-le: „Și care este dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea?”.

Vă veți aminti răspunsul lor curajos:

„Dumnezeul nostru, Căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, și ne va scoate din mâna ta, împărate.

Și chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, și nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai înălțat!”.

Cuptorul era atât de fierbinte, încât i-a omorât pe cei care i-au aruncat în el, însă Șadrac, Meșac și Abed-Nego au scăpat nevătămați. „Nebucadnețar a luat cuvântul, și a zis: «Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său și a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului și și-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească și să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor!” Ei s-au încrezut în Iehova pentru izbăvire, „și chiar de nu [i-ar fi scos]”, adică, chiar dacă Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, nu ar fi împiedicat moartea lor, ei tot I-ar fi rămas fideli.

Orice are întâietate asupra preaslăvirii Tatălui și Fiului devine idol. Cei care Îl resping pe Dumnezeu ca fiind sursa adevărului sau refuză orice responsabilitate în fața Sa, se pun, de fapt, pe ei înșiși drept dumnezeul lor. Cel care pune loialitatea față de un partid sau o cauză mai presus de îndrumarea divină preaslăvește un dumnezeu fals. Chiar și cei care pretind că-L preaslăvesc pe Dumnezeu, dar nu țin poruncile Sale, merg pe propria cărare: „Ei se apropie de Mine cu buzele lor, dar inimile lor sunt departe de Mine”. Cei pe care Îi preaslăvim sunt, în mod exclusiv, „singurul Dumnezeu adevărat și… Isus Hristos, pe care [El] L-a trimis”.

În final, modul în care trăim poate fi cea mai bună, cea mai autentică formă de preaslăvire. Faptul de a ne arăta devotamentul înseamnă să fim mai asemănători Tatălui și Fiului – să cultivăm în noi însușirile și caracterul Lor. Dacă, așa cum se spune, imitarea este cea mai sinceră formă de flatare, atunci, în ceea ce privește Divinitatea, am putea spune că încercarea de a Le fi cât mai asemănători este cea mai sinceră formă de venerare. Acest lucru implică un efort activ și susținut din partea noastră de a căuta sfințenia. Dar faptul de a deveni mai asemănători lui Hristos este, de asemenea, rezultatul firesc al actelor noastre de preaslăvire. Expresia vârstnicului Kearon, citată mai devreme, despre faptul de a preaslăvi „într-un mod care ne transformă”, este importantă. Preaslăvirea adevărată transformă.

Aceasta este frumusețea cărării legămintelor – cărarea preaslăvirii, dragostei și loialității față de Dumnezeu. Intrăm pe acea cărare prin botez, promițând să luăm numele lui Hristos asupra noastră și să ținem poruncile Sale. Primim darul Duhului Sfânt, Mesagerul harului Salvatorului care ne mântuiește și ne curăță de păcat pe măsură ce ne pocăim. Putem spune chiar că, pocăindu-ne, Îl preaslăvim.

Apoi, urmează alte rânduieli ale preoției și legăminte făcute în casa Domnului care ne sfințesc și mai mult. Ceremoniile și rânduielile din templu constituie o formă elevată de preaslăvire.

Președintele Russell M. Nelson a subliniat că „fiecare bărbat și fiecare femeie care participă la rânduielile preoției și care fac legăminte cu Dumnezeu și le țin au acces direct la puterea lui Dumnezeu”. Aceasta nu este doar o putere pe care o folosim pentru a sluji și a binecuvânta. Este, de asemenea, puterea divină care lucrează în noi pentru a ne curăța și purifica. Pe măsură ce mergem pe cărarea legămintelor, „puterea divinității [care sfințește] se manifestă” în noi.

Fie ca noi, asemenea nefiților și lamaniților din vechime, „[să cădem] la picioarele lui Isus și [să-L preaslăvim]”! Fie ca noi, așa cum a poruncit Isus, „[să îngenunchem și să-L preaslăvim] pe Tatăl în numele [Fiului]”! Fie ca noi să-L primim pe Spiritul Sfânt și să ne supunem inima lui Dumnezeu, să nu avem alți dumnezei în afară de El și, în calitate de ucenici ai lui Isus Hristos, să facem ca propriul caracter să fie cât mai asemănător cu al Său! Depun mărturie că, pe măsură ce vom face astfel, vom avea parte de bucurie în preaslăvire. În numele lui Isus Hristos, amin.