Autoritate divină, tineri băieți sublimi

Vă mulțumim, stimate vârstnic Andersen, pentru acea remarcabilă ilustrare a puterii preoției și a puterii ispășirii Salvatorului!

Într-o dimineață de duminică din luna ianuarie a acestui an, în timp ce mă aflam la adunarea de împărtășanie, mai mult de doisprezece tineri băieți au fost susținuți pentru a fi avansați în cadrul Preoției aaronice. Am simțit lumea schimbându-se sub picioarele noastre.

Mi-am dat brusc seama că peste tot în lume, în fiecare fus orar, în adunări de împărtășanie întocmai ca aceea, zeci de mii de diaconi, învățători și preoți – asemenea lui Easton, prietenul președintelui Holland despre care dânsul ne-a vorbit în această dimineață – erau susținuți pentru a fi rânduiți la slujiri pe viață în cadrul preoției, de-a lungul și de-a latul adunării lui Israel.

În fiecare lună ianuarie, se așază mâini pe capetele a aproximativ 100.000 de tineri băieți, legându-i prin rânduială la o linie strălucitoare a autorității care se întinde înapoi în timp, prin epoca restaurării, până la Joseph și Oliver, până la Ioan Botezătorul și până la Isus Hristos.

Ei bine, Biserica noastră nu este mereu una foarte expresivă. În cadrul adunărilor Bisericii, avem tendința de a fi discreți.

Însă, auzind acest tunet răsunător al deținătorilor preoției recent rânduiți răspândindu-se peste tot pământul, m-am întrebat – în maniera „bisericii bucuriei” – dacă nu ar trebui să se strige de pe acoperișuri. „Astăzi”, m-am gândit, „ar trebui să se audă trâmbițe și chimvale răsunătoare și să aprindem artificii sub formă de steluțe. Ar trebui să avem parade!”

Cunoscând puterea lui Dumnezeu așa cum este ea cu adevărat, am fost martori la schimbarea tiparelor acestei lumi de autoritatea dumnezeiască care se răspândește peste tot pământul.

Aceste rânduiri îi implică pe acești tineri băieți într-o slujire pe tot parcursul vieții, deoarece se vor afla în momente și locuri importante în care prezența și rugăciunile lor și puterile preoției lui Dumnezeu pe care o dețin vor conta enorm.

Această reacție în lanț controlată a început cu un înger care slujește trimis de Dumnezeu. Ioan Botezătorul înviat, care a trăit în vremurile străvechi, le-a apărut lui Joseph și Oliver, și-a așezat mâinile pe capetele lor și a spus: „Vouă, tovarășilor mei în slujire, în numele lui Mesia, eu vă confer Preoția lui Aaron, care deține cheile slujirii îngerilor, ale Evangheliei pocăinței și ale botezului prin scufundare pentru iertarea păcatelor” (Doctrină și legăminte 13:1).

Ioan a numit această autoritate „Preoția lui Aaron”, după fratele și colegul în preoție al lui Moise. În vechime, deținătorii acestei preoții a lui Aaron trebuiau să propovăduiască și să ajute la rânduieli – rânduieli care concentrau ucenicia asupra viitorului Mesia, Domnul Isus Hristos (vedeți Deuteronom 33:10).

Cartea Numeri atribuie în mod explicit deținătorilor Preoției lui Aaron sarcinile de a mânui uneltele rânduielilor. „Pe Aaron și pe fiii lui să-i pui… în grija lor au dat… masa… [și] uneltele sfântului locaș, cu care își făceau slujba.” (Numeri 3:10, 31.)

Rânduiala din vremea Vechiului Testament care consta în jertfirea de animale a fost împlinită și înlocuită prin viața și ispășirea Salvatorului. Acea rânduială din vechime a fost înlocuită cu rânduiala pe care o numim acum împărtășania cinei Domnului.

Domnul îi însărcinează pe deținătorii Preoției lui Aaron din zilele noastre să facă, în mare parte, aceleași lucruri pe care le făceau cei din vechime: să propovăduiască și să administreze rânduieli – toate acestea pentru a ne aminti de ispășirea Sa.

Când diaconii, învățătorii și preoții ajută cu împărtășania, ei primesc binecuvântările asociate ei la fel ca toți ceilalți: ținând legământul pe care îl fac atunci când iau individual din pâine și apă. Dar, înfăptuind aceste îndatoriri sacre, ei învață, de asemenea, mai multe despre rolurile și responsabilitățile lor din cadrul preoției.

Preoția aaronică este numită preoția pregătitoare, în parte pentru că rânduielile ei le permite să trăiască greutatea și bucuria de a lua parte la lucrarea Domnului, pregătindu-i pentru viitoarea slujire în cadrul preoției, când ar putea fi chemați să slujească în moduri imprevizibile – inclusiv să dea binecuvântări inspirate în momente în care speranțele și visurile, chiar viața și moartea, atârnă de un fir de ață.

Asemenea așteptări serioase necesită pregătire serioasă.

În Doctrină și legăminte se explică faptul că diaconii și învățătorii „trebuie să avertizeze, să explice, să îndemne și să propovăduiască și să invite pe toți să vină la Hristos” (Doctrină și legăminte 20:59). Pe lângă aceste responsabilități, preoții trebuie să „predice… și să boteze” (Doctrină și legăminte 20:50).

Ei bine, toate acestea par a fi multe de făcut, dar în lumea reală, aceste lucruri se întâmplă în mod firesc în întreaga lume.

Un episcop i-a învățat pe membrii noii sale președinții a cvorumului diaconilor aceste îndatoriri. Prin urmare, membrii tineri ai acestei președinții au început să vorbească despre cum puteau să facă acele lucruri în cvorumul și episcopia lor. Ei au hotărât că trebuiau să înceapă să viziteze membri în vârstă ai episcopiei pentru a vedea de ce aveau nevoie și, apoi, să îi ajute.

Printre cei cărora le-au slujit a fost Alan, un vecin dur, deseori vulgar și, uneori, ostil. Soția lui Alan, Wanda, devenise membră a Bisericii, dar Alan era, așa cum se spune, o mare figură.

Totuși, diaconii au trecut la treabă, ignorându-i cu umor insultele, în timp ce îndepărtau zăpada cu lopata și duceau gunoiul. Este greu să urăști diaconii, iar Alan a început, în cele din urmă, să-i iubească. La un moment dat, l-au invitat la biserică.

„Nu-mi place biserica”, a răspuns el.

„Dar vă place de noi”, i-au spus ei. „Așadar, veniți cu noi. Puteți veni doar la adunarea cvorumului nostru, dacă doriți.”

Și, cu aprobarea episcopului, el a venit – și a continuat să vină.

Diaconii au devenit învățători și, pe măsură ce au continuat să-i slujească, el i-a învățat să repare mașini și să construiască lucruri. Când acești diaconi deveniți învățători au devenit preoți, Alan îi numea „băieții mei”.

Ei se pregăteau, cu seriozitate, pentru misiune și l-au întrebat dacă puteau exersa lecțiile misionarilor cu el. El a jurat că nu va asculta și nu va crede niciodată, dar, da, puteau să exerseze la el acasă.

Și, apoi, Alan s-a îmbolnăvit. Și inima i s-a înmuiat.

Iar într-o zi, în adunarea cvorumului, el i-a rugat cu blândețe să se roage pentru el să se lase de fumat, așa că au făcut-o. Dar apoi, l-au urmat acasă și i-au confiscat toată rezerva de tutun.

Având o sănătate șubredă, Alan a fost internat în spitale și centre de dezintoxicare, iar „băieții lui” i-au slujit, manifestând în liniște puteri ale preoției și ale iubirii neprefăcute (vedeți Doctrină și legăminte 121:41).

Miracolul a continuat când Alan a cerut să fie botezat, dar, apoi, a murit înainte ca acest lucru să se întâmple. La cererea sa, diaconii deveniți preoți i-au dus sicriul și au fost vorbitori la înmormântarea sa, unde – în mod potrivit – au avertizat, au explicat, au îndemnat, au propovăduit și i-au invitat pe toți să vină la Hristos.

Și, mai târziu, în templu, unul dintre băieții lui Alan a fost cel care l-a botezat pe fostul președinte al cvorumului diaconilor ca înlocuitor pentru Alan.

Tot ceea ce a spus Ioan Botezătorul să se facă, ei au făcut. Ei au făcut ceea ce fac diaconii, învățătorii și preoții în întreaga Biserică și în toată lumea aceasta.

Una dintre responsabilitățile deținătorilor Preoției lui Aaron este rânduiala împărtășaniei.

Anul trecut, am cunoscut un episcop inspirat și pe soția sa minunată. Într-o dimineață recentă de sâmbătă, conduceau spre botezul fiului lor și au suferit pierderea tragică și bruscă a scumpei lor fetițe în vârstă de doi ani, pe nume Tess.

În dimineața următoare, membrii episcopiei lor s-au adunat pentru adunarea de împărtășanie plini de compasiune, suferind și ei din cauza pierderii acelei fetițe perfecte. Nimeni nu se aștepta ca familia episcopului să fie la biserică în acea dimineață, dar, cu câteva minute înainte de începerea adunării, ei au intrat în liniște și au luat loc.

Episcopul s-a dus în prezidiu, a trecut pe lângă locul său obișnuit dintre consilierii săi și s-a așezat, în schimb, între preoții săi, la masa de împărtășanie.

În timpul acelei nopți anterioare de chin și nesomn în care a căutat înțelegere și pace, el a primit un îndemn puternic legat de ceea ce familia lui avea nevoie cel mai mult – și ceea ce episcopia lui avea nevoie cel mai mult. Și anume, să audă glasul episcopului lor, al președintelui Preoției aaronice din episcopia lor și al tatălui îndurerat, rostind promisiunile legământului făcut la împărtășanie.

Așa că, la momentul potrivit, a îngenuncheat cu acei preoți și i-a vorbit Tatălui Său. Cu patosul acelei ocazii, el a rostit unele dintre cele mai puternice cuvinte pe care cineva are voie să le spună cu glas tare în această viață.

Cuvinte care au consecințe eterne.

Cuvinte ale rânduielii.

Cuvinte ale legământului.

Instrucțiuni care ne leagă de scopurile acestei vieți – și de cele mai minunate rezultate ale planului Tatălui Ceresc pentru noi.

Vă puteți imagina ce au auzit cei din congregație în acea capelă în acea zi – ce au simțit auzind cuvintele pe care le auzim în fiecare duminică în capelele noastre?

„O Dumnezeule, Tată Veșnic, noi Te rugăm, în numele Fiului Tău, Isus Hristos, să binecuvântezi și să sfințești această pâine pentru sufletele tuturor acelora care se împărtășesc din ea, pentru ca ei să mănânce în amintirea trupului Fiului Tău și să-Ți mărturisească Ție, o Dumnezeule, Tată Veșnic, că ei doresc cu adevărat să ia asupra lor numele Fiului Tău, și să-și amintească totdeauna de El, și să țină poruncile pe care El le-a dat lor, pentru ca ei să poată avea totdeauna Spiritul Său cu ei. Amin.” (Doctrină și legăminte 20:77.)

Și, apoi: „O Dumnezeule, Tată Veșnic, noi Te rugăm, în numele Fiului Tău, Isus Hristos, să binecuvântezi și să sfințești [această apă] pentru sufletele tuturor acelora care beau din [ea], pentru ca ei să facă aceasta în amintirea sângelui Fiului Tău, care a fost vărsat pentru ei; ca ei să-Ți mărturisească Ție, o, Dumnezeule, Tată Veșnic, că ei își amintesc totdeauna de El, pentru ca ei să poată avea Spiritul Său cu ei. Amin” (Doctrină și legăminte 20:79).

Acest tată bun și această mamă bună depun mărturie că acea promisiune a fost împlinită. De fapt, spre alinarea lor nepieritoare, ei chiar „[au] Spiritul Său cu ei”.

Eu sunt pentru totdeauna recunoscător că deținătorii Preoției aaronice, cu puterile, rânduielile și îndatoririle ei, ne binecuvântează pe toți prin cheile „slujirii îngerilor, ale Evangheliei pocăinței și ale botezului prin scufundare pentru iertarea păcatelor” (Doctrină și legăminte 13:1). În numele lui Isus Hristos, amin.