Fideli credinței ce părinții-au prețuit

În timp ce vizitam Templul Nashville, Tennessee pentru o evaluare, am fost privilegiat să fac un tur al templului, ca parte a acestei însărcinări, vizitând astfel această frumoasă casă a Domnului. Am fost impresionat în mod deosebit de pictura lui Mary Wanlass, intitulată Carry On (Continuă să înduri), care este agățată pe un perete din biroul coordonatoarei femeilor în templu.

Vă relatez acum povestea din spatele acestei picturi:

„În anul 1862, în Missouri, Mary Wanlass, care era în vârstă de 14 ani, i-a promis mamei ei vitrege, care se afla pe moarte, că avea să aibă grijă ca tatăl ei invalid [și cei patru frați și surori ai ei, mult mai mici decât ea] aveau să ajungă în Valea Marelui Salt Lake… Mary a mânat boii și vacile de lapte care au tras căruța în care era imobilizat tatăl ei și le-a purtat de grijă… fraților și surorilor ei. După călătoria din fiecare zi, Mary hrănea membrii familiei căutând plante comestibile, flori și fructe de pădure. Singura ei îndrumare au fost instrucțiunile pe care le primise de a continua să călătorească spre vest «până când norii devin munți».

Au ajuns în Valea Utah în luna septembrie, după ce au călătorit toată primăvara și toată vara. Tatăl ei a murit la scurt timp după ce familia s-a stabilit în ținutul Utah, unde Mary s-a căsătorit, mai târziu, și și-a întemeiat [propria] familie”.

Aceasta este o poveste minunată despre credința și tăria unei tinere fete în vârstă de 14 ani, care ne poate învăța pe fiecare, astăzi: „continuă să înduri”.

„Continuă să înduri” sau tradus liber în limba mea maternă, olandeza, Gewoon doorgaan, este și sloganul de o viață al mamei și tatălui meu.

Părinții și socrii mei sunt pionierii din familia noastră. Ei au traversat propriile „câmpii”, asemenea tuturor celor care se alătură Bisericii, turmei Domnului, în fiecare zi. Poveștile lor nu au legătură cu boii sau căruțele, dar au același impact asupra generațiilor viitoare.

Ei au acceptat Evanghelia și au fost botezați pe vremea când erau tineri adulți. Ambii părinți ai mei au avut o copilărie grea. Tatăl meu a crescut pe insula Java din Indonezia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el a fost separat cu forța de familia lui și a fost dus într-un lagăr de concentrare, unde a îndurat greutăți de nedescris la o vârstă foarte fragedă.

Mama mea a crescut într-un cămin destrămat și a suferit, de asemenea, din cauza foametei și a greutăților provocate de cel de-al Doilea Război Mondial. Din când în când, a fost nevoită chiar să mănânce bulbi de lalea. Din cauza faptelor tatălui ei și a divorțului de mama ei care a urmat, uneori îi era greu să-L vadă pe Tatăl Ceresc ca pe un Tată iubitor.

Părinții mei s-au întâlnit la o activitate a Bisericii și, la scurt timp, au hotărât să se căsătorească și să se pecetluiască în Templul Berna, Elveția. Așteptând în gară, după ce și-au cheltuit ultimele dintre micile lor economii pentru a plăti călătoria la templu, ei se întrebau cum aveau să-și asigure nevoile de bază, dar erau încrezători că totul avea fie bine. Și a fost!

Ei au început să-și întemeieze familia într-o garsonieră foarte umilă, aflată la mansardă, în centrul Amsterdamului. După câțiva ani în care și-au spălat hainele cu mâna, au economisit, în cele din urmă, destui bani pentru a cumpăra o mașină de spălat. Chiar înainte să o cumpere, episcopul i-a vizitat rugându-i să contribuie financiar pentru construirea casei de întruniri din Amsterdam. Ei au hotărât să dea tot ce economisiseră pentru mașina de spălat și au continuat să-și spele rufele cu mâna.

Familia noastră a trecut prin greutăți, așa cum trece orice familie. Acestea doar ne-au făcut mai puternici și ne-au întărit credința în Domnul Isus Hristos, așa cum i s-a întâmplat lui Alma, care a împărtășit povestea sa fiului său Helaman, spunându-i că a fost sprijinit în încercări și necazuri de tot felul, deoarece își pusese încrederea în Domnul Isus Hristos.

Cum au reușit doi oameni care au trecut prin atâtea încercări în copilăria lor să devină cei mai buni părinți pe care mi i-aș fi putut dori vreodată? Răspunsul este simplu: ei au acceptat pe deplin Evanghelia și trăiesc potrivit legămintelor pe care le-au făcut chiar și în ziua de astăzi!

După mai bine de 65 de ani de căsnicie, mama mea, care suferea de boala Alzheimer, a decedat în luna februarie. Tatăl meu, care la vârsta de 92 de ani locuiește încă acasă, a vizitat-o cât de des a putut, până când ea a decedat. Cu ceva timp în urmă, el le-a spus fraților mei mai mici că experiențele îngrozitoare trăite în lagărul din Indonezia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial îl pregătiseră să își îngrijească soția cu răbdare atât de mulți ani după ce ea s-a îmbolnăvit și starea ei s-a înrăutățit din pricina acestei boli cumplite și, de asemenea, pentru ziua inevitabilă în care a trebuit să încredințeze altora îngrijirea ei elementară și nu a mai putut să fie alături de ea. Mottoul lor a fost și încă este „Continuă să înduri”, având speranță perfectă în Hristos pentru a fi înălțați în ultima zi și pentru a locui cu El în slavă pentru totdeauna.

Credința și mărturiile lor sunt o forță îndrumătoare pentru generațiile care au venit după ei.

În satul în care a crescut soția mea, părinții ei, care erau oameni buni și mergeau la biserică, au acceptat Evanghelia când erau un cuplu de tineri căsătoriți, având-o pe soția mea, care pe atunci era singurul lor copil, în vârstă de doi ani. Hotărârea lor de a deveni membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă a avut o mare influență asupra vieții lor, ei fiind marginalizați de ceilalți săteni și de membrii familiei lor. A fost nevoie de mulți ani, multe scrisori pline de dragoste către membrii familiei și multă slujire în folosul comunității înainte să fie, în sfârșit, acceptați.

Odată, în timp ce tatăl soției mele slujea în calitate de episcop, el a fost acuzat pe nedrept de un lucru și a fost eliberat imediat. Soacra mea s-a simțit atât de rănită, încât și-a întrebat soțul dacă ar trebui să continue să meargă la biserică. El a răspuns că, desigur, aveau să continue să meargă la biserică, deoarece aceasta nu este biserica oamenilor, ci este Biserica lui Isus Hristos.

A fost nevoie de ceva timp până când adevărul a ieșit la lumină și s-au prezentat scuze. Ceea ce ar fi putut fi piatra lor de poticnire nu a făcut decât să le întărească tăria și convingerea.

De ce unii dintre noi nu apreciază așa cum trebuie credința și mărturiile părinților noștri care, după toate greutățile lor, au rămas credincioși? Credem noi că ei nu au o înțelegere clară a lucrurilor? Ei nu au fost și nu sunt înșelați! Ei au avut prea multe experiențe cu Spiritul și pot spune, alături de profetul Joseph: „Știam aceasta… și n-am putut să o neg”.

Nu vă place oare cântecul despre armata lui Helaman, din Cântece pentru copii?

Deși acesta ar putea să nu fie cazul nostru, așa cum a fost experiența trăită de mama mea în copilăria ei, dumneavoastră puteți deveni acei „părinți care-n Domnul au crezut” și să le dați altora un exemplu neprihănit.

Simțim noi că acest lucru este perfect adevărat când îl cântăm? Simțiți dumneavoastră că sunteți „ca armata lui Helaman” și că veți fi „misionari ai Domnului adevăru-I [vestind]”? Eu am simțit acest lucru în multe ocazii, în timp ce cântam acest cântec în câteva împrejurări la FSY și alte adunări ale tinerilor.

Cum ne simțim când cântăm imnul „Fideli credinței”?

Voi cei din generația care se ridică, indiferent unde sunteți și în ce situație vă aflați, vă rog să învățați și să primiți tărie din credința și mărturiile celor care au venit înaintea voastră. Aceasta vă va ajuta să înțelegeți că, pentru a dobândi sau a dezvolta o mărturie, va trebui să faceți sacrificii și că „sacrificiul deschide drum spre ceruri”.

Gândindu-vă la un sacrificiu care vă va binecuvânta cu adevărat viața, vă rog să aveți în vedere și să vă rugați în legătură cu invitația preaiubitului nostru profet, președintele Russell M. Nelson, care a cerut „fiecărui tânăr băiat demn și capabil să se pregătească și să slujească în misiune. Pentru tinerii băieți sfinți din zilele din urmă, slujirea în misiune este o responsabilitate a preoției…

Pentru… [surorile] tinere și capabile, o misiune este o ocazie puternică, dar opțională”.

Puteți fi chemați să slujiți în calitate de misionari care deservesc sau de misionari care propovăduiesc. Ambele feluri de misionari contribuie la același scop, acela de a aduce suflete la Hristos, fiecare în felul său unic și puternic.

În ambele feluri de slujire, Îi veți arăta Domnului că Îl iubiți și că doriți să ajungeți să-L cunoașteți mai bine. Aduceți-vă aminte: „Căci, cum poate un om să cunoască stăpânul pe care nu l-a slujit și care este un străin pentru el și departe de gândurile și intențiile sale?”.

Noi, toți, indiferent dacă suntem prima generație care a acceptat Evanghelia sau a cincea, trebuie să ne întrebăm: „Ce povești de credință, tărie și devotament celestial voi transmite generației următoare?”.

Fie ca noi să continuăm cu toții în eforturile noastre de a-L cunoaște mai bine pe Salvatorul nostru, Isus Hristos, și să-L facem elementul central al vieții noastre! El este stânca pe care trebuie să clădim pentru ca atunci când vremurile devin grele, să putem sta fermi.

Fie ca noi să fim „fideli credinței ce părinții-au prețuit și pentru care martirii toți au pierit, porunca Sa vom respecta, noi cu credință și fideli vom sta”. În numele lui Isus Hristos, amin.