Ca un copilaș

Isus Și-a început ultimul an al vieții muritoare intensificând instruirea apostolilor Săi. Pentru ca mesajul Său și Biserica Sa să dăinuie după El, era necesar să imprime mai mult în inimile celor 12 bărbați extrem de simpli care-L cunoșteau de doar 24 de luni.

Într-o zi, Isus a fost martorul unei dispute între Cei Doisprezece și, mai târziu, a întrebat: „Despre ce vorbeați unul cu altul?”. Consemnarea ne spune că, fiind vizibil stânjeniți, ei „tăceau”. Dar El, cel mai mare dintre toți învățătorii, le-a cunoscut gândul inimii și a simțit primul semn de mândrie personală. Așa că „a chemat la El un copilaș…

și le-a zis: Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu veți fi ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în împărăția cerurilor.

De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în împărăția cerurilor”.

Trebuie remarcat faptul că, încă înainte de nașterea lui Hristos, cuvântarea de rămas-bun a regelui Beniamin a inclus următorul comentariu profund despre umilința unui copil. Se afirmă: „Omul prin firea lui este un dușman al lui Dumnezeu… și va fi în vecii vecilor, dacă el nu… devine un sfânt prin ispășirea lui Hristos Domnul și devine ca un copil, ascultător… umil… plin de dragoste… tot așa cum un copil [îi răspunde] tatălui său”.

Acum, există, evident, unele înclinații infantile pe care nu le încurajăm. Acum douăzeci și cinci de ani, nepotul meu, pe atunci în vârstă de trei ani, și-a mușcat de braț sora, pe atunci în vârstă de cinci ani. Ginerele meu, care avea grijă de copii în acea seară, i-a predat fiicei sale toate lecțiile despre iertare la care s-a putut gândi, concluzionând că, probabil frățiorul ei nici măcar nu știa cum este să fii mușcat de braț. Acel comentariu părintesc neînțelept a funcționat aproximativ un minut, poate un minut și jumătate, până când, din dormitorul copiilor, s-a auzit un strigăt care ar fi putut face ferestrele să zornăie, iar nepoata mea a exclamat cu calm: „Acum știe!”.

Așadar, ce trebuie să vedem în virtuțile vieții de începător? Ce L-a făcut pe Hristos Însuși să plângă în cea mai înduioșătoare întâmplare din întreaga Carte a lui Mormon? Ce ne-a învățat Isus când a chemat foc ceresc și îngeri protectori pentru a-i înconjura pe acei copii, poruncindu-le adulților să „[se uite la] cei mici ai [lor]”?

Nu știm ce a determinat toate acestea, dar trebuie să cred că a avut de-a face cu puritatea și inocența lor, cu umilința lor nativă și cu ceea ce ar putea aduce această cunoaștere în viața noastră dacă o păstrăm.

De ce sunt zilele noastre de disperare etichetate de cineva drept „o deșertăciune a deșertăciunilor”? Cum se face că „închipuirea deșartă și mândria copiilor oamenilor” sunt cuvintele care caracterizează clădirea mare și spațioasă, atât de moartă spiritual din viziunea lui Lehi. Și zoramiții, acel grup care se ruga într-un mod atât de egoist? Despre ei, Alma a spus: „O, Dumnezeule, ei [se roagă la Tine] cu gura lor în timp ce sunt umflați… cu lucrurile deșarte ale lumii”.

În schimb, există ceva mai dulce, mai pur sau mai umil decât rugăciunea unui copil? Este ca și cum cerul ar fi în acea încăpere. Dumnezeu și Hristos sunt atât de reali, dar pentru alții, mai târziu, această experiență poate deveni una fără profunzime.

Așa cum vârstnicul Richard L. Evans a citat acum aproximativ 60 de ani, „mulți dintre noi ne declarăm creștini, dar… nu-L luăm în serios… Îl respectăm, dar nu-L urmăm… Cităm spusele Lui, dar nu trăim în acord cu ele”. „Îl admirăm, dar nu-L preaslăvim.”

Cât de diferită ar putea fi viața dacă lumea L-ar prețui pe Isus mai presus de nivelul unei înjurături profane spuse din când în când.

Însă copiii chiar Îl iubesc, iar această dragoste se poate transmite și în celelalte relații ale lor de pe terenul de joacă al vieții. În general, chiar și în fragedă pruncie, copiii iubesc atât de ușor, iartă cu atât de multă ușurință și râd atât de plăcut încât și cea mai rece, mai împietrită și mai plină de amărăciune inimă se poate topi.

Ei bine, lista poate continua la nesfârșit. Puritate? Încredere? Curaj? Caracter?

Haideți să vedem umilința înaintea lui Dumnezeu de care a dat dovadă un foarte drag tânăr prieten de-al meu!

În data de 5 ianuarie 2025 – în urmă cu 91 de zile – lui Easton Darrin Jolley i s-a conferit Preoția aaronică și a fost rânduit diacon în Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă.

De când se știe, Easton și-a dorit foarte mult să distribuie împărtășania cinei Domnului. Dar această ocazie sacră a fost însoțită de teama sfâșietoare, care i-a provocat dureri de stomac, că va eșua, că va cădea, că va fi tachinat sau că se va face de râs și își va face familia de râs.

Vedeți, Easton suferă de o boală rară și foarte distructivă – distrofie musculară congenitală Ullrich. I-a umplut progresiv viața de tânăr cu încercări formidabile, spulberându-i în același timp speranțele și visurile pentru viitor. În scurt timp, va fi permanent într-un scaun rulant. Familia lui nu vorbește despre ce-l va aștepta după aceasta.

În duminica de după rânduirea lui, Easton urma să distribuie împărtășania pentru prima dată. Iar motivația lui personală era că putea să se prezinte cu aceste simboluri sacre înaintea tatălui său, care era episcopul episcopiei. Anticipând acea însărcinare, el a cerut și a implorat și a plâns și a implorat, obținând garanția că nimeni, nimeni, nu va încerca să-l ajute. Din multe motive, personale, avea nevoie să facă acest lucru singur și fără ajutor.

După ce preotul a rupt pâinea și a binecuvântat-o – un simbol care reprezintă trupul frânt al lui Hristos – Easton, cu trupul lui frânt, s-a apropiat șchiopătând pentru a-și primi tava. Dar, erau trei trepte mari între podeaua casei de întruniri și prezidiu. Așadar, după ce și-a primit tava, s-a întins cât de sus a putut și și-a așezat tava pe suprafața de deasupra balustradei. Apoi, așezându-se pe una dintre treptele superioare, și-a tras cu ambele mâini piciorul drept până pe prima treaptă. Apoi, și-a tras piciorul stâng pe aceeași treaptă și așa mai departe până când, cu greu, a ajuns pe vârful Everestului său personal înalt de trei trepte.

Apoi, s-a îndreptat către un stâlp de rezistență cu ajutorul căruia a putut să se ridice în picioare. S-a întors la tavă. După câțiva pași, a stat în fața episcopului, tatăl său, care, cu lacrimi în ochi șiroindu-i pe față, a trebuit să se abțină să-l îmbrățișeze pe acest fiu extrem de curajos și credincios. Iar Easton, cu ușurare și un zâmbet larg pe față, ar fi putut foarte bine să spună: „L-am slăvit [pe tatăl meu] și am terminat lucrarea pe care [el mi-a dat-o] s-o fac”.

Credința, loialitatea, puritatea, încrederea, onoarea și, în cele din urmă, dragostea pentru acel tată pe care el a dorit atât de mult să-l mulțumească. Acestea și o duzină de alte calități ne fac și pe noi să spunem: „Oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în împărăția cerurilor”.

Dragi surori, frați și prieteni, în fruntea listei cu cele mai frumoase imagini pe care eu le cunosc, se află bebeluși, copii și tineri la fel de conștiincioși și neprețuiți ca cei pe care i-am menționat astăzi. Depun mărturie că ei sunt imagini ale împărăției lui Dumnezeu care înflorește pe pământ în toată puterea și frumusețea ei.

În același spirit al mărturiei, depun mărturie că în tinerețea Sa, Joseph Smith a văzut ceea ce a spus că a văzut și că a conversat cu cei cu care a spus că a vorbit. Depun mărturie că Russell M. Nelson, un om umil și pur, este profetul și văzătorul rânduit și înzestrat al lui Dumnezeu. Ca rezultat al unei lecturi de-o viață, depun mărturie că volumul Cartea lui Mormon este cartea care aduce cele mai multe satisfacții pe care am citit-o vreodată și că este cheia de boltă a micii mele locuințe într-o împărăție cu multe locașuri. Depun mărturie că preoția și rugăciunea îmi restaurează viața – preoția lui Hristos și rugăciunile dumneavoastră. Eu știu că toate acestea sunt adevărate și depun mărturie despre ele în numele celui mai loial și umil dintre toți fiii lui Dumnezeu – Alfa și Omega, Marele Eu Sunt, Cel răstignit, Martorul credincios – chiar Domnul Isus Hristos, amin.