Mi-a fost teamă să vorbesc cu episcopul meu – Cum avea să reacționeze?

La început, nu mi-a păsat. Consideram că regulile Bisericii erau restrictive. Încă mergeam la biserică, dar, în adâncul sufletului, mă simțeam nedemn și am încetat să mai iau din împărtășanie de luni de zile.

Apoi a venit COVID-19, punând capăt tuturor preocupărilor mele. În aceeași perioadă, am aflat ceva șocant: sunt adoptat. Părinții mei nu mi-au spus niciodată și am trecut printr-o mică criză de identitate.

M-am simțit departe de tot ceea ce crezusem odată. Știam că trebuia să-mi dau seama cine eram din nou cu adevărat. Când, în cele din urmă, m-am dus acasă, le-am vorbit părinților mei despre toate lucrurile – inclusiv alegerile pe care le făcusem. În loc să mă certe, mi-au răspuns cu dragoste. Ei mi-au adus aminte cine sunt cu adevărat: fiul lor și un fiu preaiubit al lui Dumnezeu.

Doream să mă schimb. Părinții mei m-au încurajat să vorbesc cu episcopul meu, să încep procesul de pocăință și să mă bazez pe puterea mântuitoare a Salvatorului.

Dar mi-a fost teamă! Îmi făceam griji că voi fi pedepsit sau judecat pentru alegerile mele. În mod normal, nu-mi pasă ce cred oamenii despre mine, dar episcopul meu era un om extraordinar și nu am vrut să-l dezamăgesc spunându-i ce am făcut.

Dar, așa cum ne-a învățat vârstnicul Scott D. Whiting, din Cei Șaptezeci: „Nu vă ascundeți de cei care vă vor iubi și sprijini; dimpotrivă, alergați la ei. Episcopii, președinții de ramuri și conducătorii buni vă pot ajuta să accesați puterea tămăduitoare a ispășirii lui Isus Hristos”.

Episcopii „dețin chei ale preoției pentru a-L reprezenta pe Domnul în a-i ajuta pe membrii Bisericii să se pocăiască”. În loc să mă confrunt cu o judecată dură când am vorbit cu el, tot ce am simțit în biroul episcopului meu a fost alinare. Mi-am dat seama că Domnul avea încredere în el să mă ajute și am simțit că și eu puteam să am încredere în el.

Episcopul meu m-a încurajat să învăț despre Salvator și ispășirea Sa clădindu-mi obiceiuri spirituale. Mă întâlneam cu episcopul meu cu regularitate și el mă suna în fiecare săptămână pentru a vedea cum mă descurc. Mă simțeam atât de iubit de fiecare dată când vorbeam cu el.

În cele din urmă, cu ajutorul episcopului meu, am renunțat la viciile din viața mea. Cu toate acestea, eram neliniștit în legătură cu faptul de a lua din nou din împărtășanie. Eram cu adevărat demn – chiar și după ce muncisem atât de mult?

Dar episcopul meu m-a liniștit. El mi-a amintit că nu trebuia să fiu perfect – doar dornic. Făceam tot ce puteam și Salvatorul știa acest lucru și avea să continue să mă ierte dacă mă bizuiam pe darul Său al pocăinței.

Sora Tamara W. Runia, prima consilieră în Președinția generală a Tinerelor Fete, ne-a învățat recent: „A veni la Hristos înseamnă a spune «Vrei să mă ajuți?», având speranță, o asigurare revelată că brațele Sale sunt întotdeauna întinse către dumneavoastră”.

După această experiență, am început să-mi reînnoiesc cu încredere legămintele prin împărtășanie. M-am simțit ca o persoană nouă, cu un nou înțeles despre cine sunt cu adevărat și despre ce sunt capabil să fac cu ajutorul Domnului. Am slujit și în misiune deoarece, după ce am fost martor la cât de mult mi-a schimbat viața darul mântuirii oferit de Salvator, am dorit să-i ajut pe alții să găsească speranța pe care El mi-o dă în fiecare zi.

Poruncile nu sunt restrictive – ele există deoarece Dumnezeu dorește ca noi să reușim, să creștem și să scăpăm din capcana păcatului. Esența Evangheliei lui Isus Hristos este dragostea pe care El și Tatăl Ceresc o au pentru noi. Deoarece simt acea dragoste perfectă, mă străduiesc să devin mai asemănător Lor.

Darul pocăinței oferit de Ei îmi umple viața de bucurie.