„O vizită la bunicul-rege”, Prietenul, noiembrie 2025, p. 20-21.
O vizită la bunicul-rege
Bunicul i-a spus lui Gift povestirile despre strămoșii ei.
O întâmplare adevărată din Nigeria.
Gift se sprijinea de marginea bărcii și privea cu uimire cum apa îi lovea părțile laterale. Și-a întins mâna spre valuri, iar stropii i-au gâdilat ușor brațele. Aceasta era călătoria ei preferată. Ea și familia ei călătoreau spre satul bunicului și, cu fiecare clipă, se apropia de o lume mai sălbatică și mai liberă decât orașul pe care îl lăsa în urmă.
În oraș, Gift se pierdea în mulțime. Era una dintre milioane de persoane. Uneori, era plăcut – putea fi ea însăși, fără ca nimănui să nu-i pese prea mult de ceea alegea să poarte sau să facă. Dar în satul bunicului, era diferit. Acolo, Gift era unică. Era prințesă – nepoata unui rege înțelept.
După două ore, barca a acostat. Partea cea mai lungă a călătoriei abia începea: șase ore cu autobuzul. Știa că avea să fie obositor, dar, în curând, avea să fie din nou alături de bunicul. Iar acest lucru făcea ca totul să merite.
Călătoria cu autobuzul a fost una plină de hopuri. Gift a încercat să-și ocupe timpul uitându-se, pe geam, la formele norilor și admirând peisajele care treceau în grabă. Soarele începuse să apună când autobuzul a oprit într-o stație. În sfârșit! Bunicul! Gift a sărit din autobuz și a alergat spre casa din sat.
L-a căutat pe bunicul în casă. A căutat în curtea interioară, unde mama ei crescuse capre când era copil. A căutat în dormitoare, unde noaptea trebuia să închidă ferestrele pentru a ține departe țânțarii. A căutat în curtea din spatele casei, unde purtase odată haine regale – eșarfe colorate și o coroană din hârtie – pentru a participa la consiliul satului.
Acolo, Gift l-a văzut pe bunicul stând liniștit pe o bancă, privind spre grădina familiei. Gift a zâmbit.
„Bunicule!”, a spus ea.
Bunicul s-a ridicat și și-a deschis larg brațele. „Draga mea fată”, a șoptit în timp ce o cuprindea într-o îmbrățișare caldă. „Stai și odihnește-te alături de mine”.
„Mi-a fost dor de tine”, a spus Gift.
„Mie mi-a fost dor și mai mult. Mă bucur că ești aici”. Bunicul a făcut o pauză, apoi a întrebat: „Știi cât de specială este această grădină?”.
Gift a dat din cap că nu.
Bunicul a arătat spre pomul din fața lor. „Acesta este arborele familiei”, a spus el. Gift a observat că era bătrân și puternic.
„Dalele de pe jos din jurul pomului au numele strămoșilor noștri. Trebuie să ne amintim mereu de familia noastră.”
Gift nu cunoștea multe dintre numele scrise. Cum putea să-și amintească de cineva pe care nu-l cunoștea? „Povestește-mi despre ei, bunicule”, a spus Gift.
Bunicul a citit numele, unul câte unul, și i-a spus istorisirile despre strămoșii ei. În timp ce vorbea, Gift și-a dat seama că, într-un fel, acestea erau și istorisiri despre ea. Avea multe în comun cu acești membri ai familiei pe care nu-i întâlnise niciodată.
În acel moment, Gift a înțeles ceva important. Nu doar valurile și pământul au făcut-o să se simtă liberă aici. Ci și legătura cu familia ei pe care o simțea în satul bunicului.
Bunicul a spus istorisiri până când stelele au început să danseze pe cer.
În cele din urmă, bunicul a oftat. „Ar fi bine să mergem înăuntru”.
„Doar încă un moment”, a spus Gift.
Gift s-a dus la pom și i-a atins cu blândețe scoarța. Apoi, s-a uitat la dalele de pe jos, amintindu-și istorisirea despre fiecare strămoș. Într-o zi, avea să se ducă la templu și să înfăptuiască rânduieli sacre pentru ei. Datorită lor, ea era acum aici. Avea să-și facă partea și să întoarcă darul primit de la ei.
Bunicul și-a întins mâna spre a ei, iar Gift l-a luat de mână. După o ultimă privire spre arborele familiei, Gift a intrat în casă, unde mai mulți membri ai familiei o așteptau să o îmbrățișeze.
Ilustrație de Audrey Day.