Îl urmăm pe Isus Hristos alăturându-ne Lui în lucrarea Sa

Noi participăm la lucrarea Salvatorului pe măsură ce ajutăm copiii lui Dumnezeu să devină, de asemenea, ucenici credincioși ai lui Isus Hristos. Aceasta include împărtășirea Evangheliei Sale, adunând astfel pe Israel cel risipit, îndeplinindu-ne responsabilitățile în Biserica Salvatorului și străduindu-ne să devenim ca El. „Succesul [nostru în lucrarea Sa] nu depinde de modul în care aleg alții să [ne] răspundă, să răspundă la invitațiile [noastre] sau la gesturile [noastre] sincere de bunătate.” Președintele Russell M. Nelson a afirmat: „Oricând faceți orice care ajută pe oricine – de oricare parte a vălului – să facă un pas înainte către a face legăminte cu Dumnezeu și a-și primi rânduielile esențiale ale botezului și pe cele din templu, voi ajutați la adunarea lui Israel”.

Pentru a face ca lucrarea Salvatorului să fie și lucrarea noastră, ne concentrăm asupra scopurilor Sale, ținem poruncile Sale și ne iubim unii pe alții. În timp ce facem lucrarea Sa în felul în care El dorește să o facem (vedeți Doctrină și legăminte 51:2), ne rămân unele lucruri pe care să le înțelegem singuri. Salvatorul le-a spus sfinților care se adunaseră în ținutul Jackson, Missouri:

„Pentru că, iată, nu este bine ca Eu să poruncesc în toate lucrurile; pentru că acela care trebuie constrâns în toate lucrurile este un slujitor leneș și nu un slujitor înțelept; de aceea, el nu primește răsplată.

Adevărat vă spun, oamenii trebuie să se angajeze cu sârguință într-o cauză bună, și să facă multe lucruri de bunăvoie, și să realizeze multă dreptate;

Pentru că ei au în ei puterea de a acționa prin ei înșiși. Și în măsura în care oamenii fac bine, în niciun caz ei nu-și vor pierde răsplata” (Doctrină și legăminte 58:26-28).

Pe măsură ce Îl urmăm pe Salvator, ne alăturăm Lui în lucrarea Sa și îi ajutăm pe alții să devină ucenicii Săi credincioși, propovăduim ceea ce ar propovădui El. Deoarece nu suntem autorizați să propovăduim nimic altceva (vedeți Doctrină și legăminte 52:9, 36), ne concentrăm constant asupra doctrinei Sale (vedeți Doctrină și legăminte 68:25). Pe lângă aceasta, acordăm o atenție deosebită celor săraci, celor aflați la nevoie și celor vulnerabili (vedeți Doctrină și legăminte 52:40). Aceste lucruri au fost subliniate clar atunci când Salvatorul a citat din Isaia într-o sinagogă din Nazaret:

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați,

și să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19; vedeți, de asemenea, Isaia 61:1-2).

Anul de îndurare al Domnului se referă la timpul în care toate binecuvântările legământului lui Dumnezeu vor fi revărsate asupra poporului Său. Îl urmăm pe Isus Hristos invitându-i pe alții să primească binecuvântările de care au parte pentru că fac legăminte cu Dumnezeu și le țin și au grijă de cei săraci sau de cei care au altfel de nevoi.

Faptul de a ne alătura lui Isus Hristos în lucrarea Sa este entuziasmant, deoarece lucrările, planurile și scopurile Sale „nu pot fi împiedicate de [la] a fi împlinite” (Doctrină și legăminte 3:1). Domnul i-a sfătuit pe cei care se simt descurajați: „De aceea, nu obosiți de a face bine, deoarece voi puneți temelia unei mari lucrări. Și din lucrurile mici iese ceea ce este mare” (Doctrină și legăminte 64:33). Îl lăsăm pe Domnul să Se îngrijoreze de seceriș și noi facem, pur și simplu, partea noastră.

Să ne facem partea este mai simplu decât ne putem imagina, deoarece nu trebuie să aducem talente sau capacități extraordinare în lucrarea Domnului. Cerințele Sale sunt, pur și simplu, devotament și bunăvoință. Domnul le-a spus sfinților din Kirtland, Ohio: „Iată, Domnul cere inima și un suflet binevoitor” (Doctrină și legăminte 64:34). Dumnezeu poate să-l facă capabil pe cel care dorește, dar El nu poate sau nu îl va face pe cel capabil să dorească. Cu alte cuvinte, dacă suntem devotați și dornici, El ne poate folosi. Dar, indiferent cât de talentați suntem, El nu ne va folosi dacă nu suntem devotați lucrării Sale și dornici să-L ajutăm.

Samuel și Anna-Maria Koivisto au arătat atât devotament, cât și bunăvoință. La scurt timp după căsătorie, familia Koivistos s-a mutat din Jyväskylä, Finlanda, în Göteborg, Suedia, pentru a urma niște ocazii legate de carieră. După ce a sosit, fratele Koivisto a fost invitat să se întâlnească cu președintele Leif G. Mattsson, consilier în președinția Țărușului Göteborg, Suedia. Pentru că Samuel nu vorbea limba suedeză, interviul a fost realizat în limba engleză.

După o scurtă conversație, președintele Mattsson l-a rugat pe Samuel să slujească în calitate de conducător al muncii misionare la nivel de episcopie în Episcopia Utby. Samuel a subliniat ceea ce era evident: „Dar eu nu vorbesc limba suedeză”.

Președintele Mattsson s-a aplecat peste biroul său și a întrebat explicit: „Te-am întrebat dacă poți vorbi limba suedeză sau dacă ești dornic să-I slujești Domnului?”.

Samuel a răspuns: „M-ați întrebat dacă sunt dornic să-I slujesc Domnului. Și sunt”.

Samuel a acceptat chemarea. Anna-Maria a acceptat, de asemenea, chemări. Amândoi au slujit cu credință și, pe parcurs, au învățat să vorbească bine limba suedeză.

Devotamentul și bunăvoința de a-I sluji Domnului au caracterizat viața lui Samuel și a Annei-Maria. Ei sunt eroi asemenea celor pe care îi întâlnim frecvent în Biserică. Ei au slujit cu credință de fiecare dată când li s-a cerut. Ei m-au învățat că, atunci când slujim, folosim talentele pe care le avem (vedeți Doctrină și legăminte 60:13) și, apoi, Domnul ne ajută să îndeplinim scopurile Sale.

Când suntem dornici să slujim, ne străduim să nu ne plângem sau să cârtim, deoarece nu dorim să pătăm în niciun fel slujirea noastră. Faptul de a ne plânge poate fi un semn de angajament șovăitor sau că dragostea noastră față de Salvator nu este așa cum ar trebui să fie. Dacă nu este controlată, cârtirea poate progresa spre răzvrătire fățișă împotriva Domnului. Acest progres se observă în viața lui Ezra Booth, un convertit din perioada de început a Bisericii din Ohio, care a fost chemat să slujească în calitate de misionar în Missouri.

Când a plecat din Ohio, în luna iunie a anului 1831, Ezra s-a supărat pentru că unii misionari au putut călători cu căruța, în timp ce el a trebuit să meargă pe jos, în arșița verii, predicând pe drum. El a cârtit. Când a ajuns în Missouri, s-a simțit descurajat. Missouri nu era așa cum ce se așteptase. În schimb, s-a uitat în jur și a observat că „perspectiva părea oarecum sumbră”.

Ezra a devenit din ce în ce mai cinic, sarcastic și critic. După ce a plecat din Missouri, în loc să predice pe drum, așa cum i se ceruse, s-a întors în Ohio cât de repede a putut. Cârtirea sa inițială s-a transformat în șovăială și, în final, în pierderea încrederii în experiențele sale spirituale anterioare. La scurt timp, Ezra a părăsit Biserica și „în cele din urmă «a abandonat creștinismul și a devenit agnostic»”.

Același lucru ni se poate întâmpla și nouă dacă nu suntem atenți. Dacă nu păstrăm o perspectivă eternă, amintindu-ne a Cui lucrare este aceasta cu adevărat, s-ar putea să ne plângem, să șovăim și, în cele din urmă, să ne pierdem credința.

Mă rog ca noi să putem alege să-L urmăm pe Isus Hristos alăturându-ne Lui în lucrarea Sa. Dacă facem aceasta, ni se fac „[făgăduințe] nespus mari și scumpe” (2 Petru 1:4). Aceste binecuvântări includ iertarea păcatelor (vedeți Doctrină și legăminte 60:7; 61:2, 34; 62:3; 64:3), salvarea (vedeți Doctrină și legăminte 6:13; 56:2) și exaltarea (vedeți Doctrină și legăminte 58:3-11; 59:23). Într-adevăr, ni s-a promis cel mai mare dar pe care ni-l poate oferi Dumnezeu – viața eternă.